interviu
stats

Trebuie sa facem ca omul sa consume cultura si nu doar pizza (I)

Ploua. De vreo doua zile, dar parca de un an. M-am adapostit cu Florin Caracala La Bulevard (si la propriu si la figurat) ca doi provinciali de sambata dupa-amiaza. Ne cataram la etajul improvizat si pana una alta ne strecuram privirile jos, in strada, unde lumea se vede printr-o usa ingusta.

AltIasi: Vrei sa te uiti putin pe intrebari?

Florin Caracala: Nu, nu vreau.

A.I.: Ok. Preferi sa te iau prin surprindere?

F.C.: Prin surpindere, evident.

A.I.: Bine. Atunci, Florin Caracla ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?

F.C.: Hah, adevarat, nu ma asteptam chiar la asta. Mai, nu stiu, ca n-as vrea sa dau niste raspunsuri usor patatetice. Simt ca sunt intr-o perioada propice pentru raspunsuri patetice. De fapt, cred ca problema e ca nu vreau sa fiu ceva, ci cineva. De mici, parinti si cei din jur te intreaba „ce vrei sa te faci cand o sa fii mare?”, cand ar trebui sa intrebe „cine vrei sa devii cand o sa fii mare?”. Bun, deci nu vreau sa fiu ceva, vreau sa fiu cineva, iar daca incep sa aprofundez ce cineva vreau sa fiu, ma sperii. Ma ia o panica viscerala de-a dreptul. Pentru ca sunt inconjurat de o lipsa de repere.

A.I.: Pai inseamna ca traiesti postmodernismul din plin, pentru ca aceasta e starea in care reperele dispar, nascand angoasa.

F.C.: Exact. Dar revenind putin, vreau sa fiu cineva care face ceva care sa insemne ceva. De fapt, acum traim un pic din inertie, paradigma a lui a fi s-a schimbat in sa ai. Chestia asta ma afecteaza si ma destabilizeaza mult.

A.I.: Iar a avea merge mai departe, fiindca nu e de-ajuns sa ai, daca nu arati ca ai.

F.C.: Da… Nu vreau sa fiu cineva care spune ceva nou, sau cineva care spune chestii numai de dragul de a le spune. Sa spun ceva, oricat de mic, dar sa fie necesar. Intr-un fel, vreau sa exist. E destul de simplu, nu?

A.I.: Simplu? Dream on, din punctul meu de vedere, realitatea e mult mai cruda cu tine. Tu esti o minte polivalenta. Ai dat admitere la coregrafie, cand erai tu de pe bancile liceului, dar ai terminat Actorie si Regie la Iasi, ai facut un Master la UNATC Bucuresti (pe regie), scrii si castigi proiecte in paralel cu fierberea in obcinile doctoratului la Iasi. Am omis ceva?

F.C.: Nu, nu.

A.I.: Cum se impaca toate aceste voci? Sau poate din contra, tocmai conflictul dintre ele te ajuta?

F.C.: Nu se-mpaca. Oamenii sunt fiinte conflictuale prin definitie.

A.I.: I-ai uitat pe cei zen?

F.C.: Eh, iluzii… In interiorul nostru, cred, e un ciclon. Mie-mi face bine starea conflictuala. Ma ajuta, pentru ca toate directiile pe care le-ai enumerate sunt legate. Sunt fidel teatrului. I-adevarat ca intr-un fel gandesc un spectacol, intr-alt fel voi gandi un proiect cultural. Pe de alta parte, ele vin unele din celalte. Cred ca in zilele noastre nu mai poti functiona altfel. Eu sunt dintr-o generatie foarte tanara. Vrand-nevrand, social, functionez pe un tip de Borderline. Nu sunt diagnosticat, dar asa ma simt. Oricum, eu n-as numi Borderline o patologie, unii spun ca e un mare noroc. Eu vad o lume, de care m-am indragostit cand eram mic. E lumea artei, o port cu mine, inlauntrul meu.

A.I.: Cum te-a sedus arta?

F.C.: Am amintiri, am imagini cu mine. Ma revad la teatru, la filarmonica, ma vad acolo in sala, printre ceilalti…

A.I.: Te duceau ai tai?

F.C.: Nu. Ma duceam singur. Copil fiind, ma plictiseam foarte tare. Pe atunci nu erau decat carti si joaca pe-afara, dar eu nu prea ieseam.

A.I.: Iti placea sa stai in spatiile obscure.

F.C.: Da. Ma vedeam in marea de oameni si mi-amintesc starea aia, cand ma incarcam cu energie dinspre scena. Simteam o emotie puternica. De-atunci n-am mai simtit atat de intens. Era un tip de emotie pura, curata. Intram in lumea scenei, de fapt eram absent din sala, traiam numai in lumea construita in fata mea. Asa mi-am dat seama ca numai asta vreau sa fac. Traiesc cu tristetea ca acum nu mai gasesc sistemul de care m-am indragostit atunci. E normal, inteleg ca nu mai poate fi azi cum era acum douazeci si ceva de ani. In ’90, dupa o epoca represiva era o explozie de dorinta de a face, stare care in prezent e minimalizata, s-a rarefiat. Ma intreb ce mai face teatrul azi?

A.I.: Pai tu ar trebui sa stii ce face, pentru ca esti prins in plina lui miscare. De exemplu, nu e mult de cand, in toamna lui 2014, ai fost cu Identity Check la Festivalul National de Teatru Independent (editia a II-a). Ce-a insemnat pentru tine intalnirea si pulsul la cald cu celelalte companii de pe acest profil din tara?

F.C.: Face fiecare ce poate. E efervescenta numai pentru ca se coaguleaza o identitate a teatrului independent. A avea o trupa de teatru privat intr-un oras de provincie a devenit o nevoie pentru ca exista niste finantari si cineva trebuie sa le acceseze. Dar teatrul independent se face dupa ureche. Nu mi se pare ca e un proces real, nu are un scop real. Scopul companiilor independente e unul pragmatic. Devine o afacere si nu e ok. Teatrul independent ar trebui sa fie o forta care sa uneasca artisti sa inceapa sa determine niste miscari sociale prin arta. Mi se pare foarte fain ce se intampla la Bucuresti, la Godot, la Scena, la Atelier 35, la Hub, dar efectul ramane acolo, nu trece mai departe. WASP e de super-nisa, e un centru unic in Romania, care a existat si in Iasi, dar a fost anihilat, pentru ca nu era rentabil. Azi ca sa existi trebuie sa fii fezabil, rentabil, cuantificabil.

A.I.: Ti-e frica de notiunile astea? Ti se par impuse din exterior, de niste foruri care eventual nu au nici o tangenta cu arta?

F.C.: Sunt inevitabil niste termeni impusi pentru ca traim in capitalism. Totul se masoara. Trebuie sa ne adaptam la stilul asta de a exista si de a functiona. Astfel nu trebuie sa minimalizam nici functia asta a teatrului independent. De fapt, adesea folosesc termenul de teatru independent fara sa stiu ce este, il folosesc pentru ca a intrat in uz.

A.I.: Sunt unii actori care prefera sa ramana in zona independeta pentru ca au posibilitatea de a nu se plafona. Pentru ca au mai multa mobilitate si mai multe oportunitati de colaborare.

F.C.: Asta e un interviu foarte sincer?

A.I.: Da, si surprinzator.

F.C.: Ei, uite, eu nu prea cred in chestia asta. Nu-i adevarat pentru Romania. Si in general e un numar foarte mic care chiar fac asta, iar marea majoritate a celor care cred in teatrul independent in felul asta sunt cei care au trecut deja prin sistemul institutionalizat. In general, actorul vrea sa aiba o viata echilibrata, sa aiba un job sigur.

A.I.: Si la noi, lucrurile astea sunt „sfinte”.

F.C.: Da, iar de cealalta parte n-ai acces. Zona independenta ofera un feedback rapid, fie el material, fie in privinta recunoasterii. Cred ca daca tinerilor care acum sunt in independent li s-ar oferi sansa de a lucra in teatrul institutionalizat ar fugi si cu trei picioare intr-acolo. Cumva e de inteles, n-ai cum sa-i acuzi, pentru ca a sta in incertitudine e chinuitor. Insa artistii au avut mereu o viata grea, au facut sacrificii nenumarate. Traim in doctrina lui „trebuie sa arat ca am”, asa ca un teren care nu fuge de sub tine e cel mai nimerit.

A.I.: In plus nu poti arata orice. Arati ceea ce se cere.

F.C.: Nu putem arata mizeria. Aratam numai pozele cu pisici si cu bebelusi. Revenind insa, in teatru trebuie sa si oferi, nu numai sa ceri. Or, in structura independent nu se ofera nimic. Suferim aici de un individualism crancen. La Festivalul de Teatru Independent, pentru ca de la el am pornint, nu ne-am intalnit breasla. Ne-am intalnit si am vazut spectacolele celor care erau cazati in aceleasi zile cu noi. A fost oarecum comunicare intre noi, dar superficial. Si-n Statele Unite e concurenta acerba, dar acolo se statuteaza pe alte principii. Noi suntem putin mai balcanici…

A.I.: Putin? Vrei sa zici cu totul impregnati de balcanism.

F.C.: Am fost prea finut. Ei bine, da, noua aici ne place sa ne uitam in curtea celuilalt.

A.I.: In conditiile astea e destul de complicat ca publicului roman sa-i prezinti Poneiul roz la ICR sau Fantana lui Duchamp.

F.C.: Da si nu. Ai za razi, dar e discutabil. Noi – public, producatori, artisti – trebuie sa fim bombardati. De curaj. Se tot incearca pe ici pe colo, si totul ramane cumva neterminat pentru ca exista un cliseu in capul nostru potrivit caruia sa te lupti cu morile de vant e o inutilitate crasa. Ioana, cand modernismul era pe moarte in toata lumea, la noi trona samanatorismul. Noi eram cenzurati si spalati pe creier in vreme ce in Occident murea spectaculosul si combativul. Asa se face ca in anii ’90 Romania a incercat modernismul, cand dincolo se traia postmodernitatea – un concept de elita.

A.I.: Si pentru care trebuie sa fi consumat ceva inainte ca sa-l simti / intelegi.

F.C.: Noi n-am consumat prea mult, in spiritul nostru am ars etape. Noi ne insusim si ne asumam postmodernitatea, dar contradictoriu, suntem in continuare cu picioarele in modernitate. Acesta e marele declic. Consider ca nu stim cum sa ne raportam la lumea reala si de aici decurge felul de a trai haotic.

A.I.: Cu ceea ce-mi spui ma apropii de o coordonata importanta implicata in montarile tale: publicul. Am senzatia ca a devenit o trasatura de stil in cazul tau chestiunea aceasta: de a-ti „zgudui” publicul (il dai afara din sala, il injuri, il iei pe scena). Este pentru ca nu putem vorbi despre lucruri ce-ar trebui sa ne cutremure la modul pasiv? Trebuie publicul sa resimta fizic starea de disconfort atunci cand ni se vorbeste despre ipocrizie si lasitate?

F.C.: Te-as contrazice, mie mi se pare ca menajez mult publicul. Dar incerc sa am un discurs performativ care sa-l tina pe spectator prezent. El trebuie sa renunte la niste masti, cu siguranta.

A.I.: Imi amintesc ca, odata, ne-ai dat afara strigand la noi „Hai, ce mai stati? Iesiti afara!”

F.C.: Dupa episodul acesta am avut niste discutii interminabile cu unii critici de teatru care s-au simtit jigniti ca nu i-am lasat linistiti, cum se face, sa se ridice in picioare si sa aplaude la final. Dar ma intreb ce era de aplaudat? Era un subiect politic cu analiza in directia discriminarii. Ce era de aplaudat? Eu eram sau actorii ca am facut reprezentatia aia? Pai nu asta era important, ci ce se intampla cand iesi din sala. Cum actionezi dupa ce-ai vazut, aici mi se pare ca sta esenta. Publicul trebuie sa inteleaga ca are putere in a face, in a schimba ceva. Eu tot ce fac, fac pentru ei, pentru spectatori. Ma doare ca unii imi atrag atentia sa nu fac lucruri prea conceptuale in spectacolele mele pe motiv ca nu va intelege nimeni ce vreau sa spun. Cred ca de multe ori tendinta e sa minimizam puterea de discernamant, imaginatia, cultura publicului. Va rog eu, nu mai faceti publicul prost, ca nu e.

A.I.: Daca e sa facem o pauza din critica la adresa societatii si sa ne intoarcem la tine, spune-mi ai vrea sa joci sau sa montezi mai mult?

F.C.: Sa joc nu, sunt foarte strict cu partea de actorie. Joc in Lumi posibile si o fac dupa trei ani de „abstinenta”. Ultima oara am jucat intr-un proiect facut de mine si de Ioana Paun la Casa Poporului, in Exmatriculat. Era o documentare facuta dupa un caz real dn anii ’70 – un elev exmatriculat atunci – si unul din 2012. Sunt sincer cu mine, imi aleg doar anumite portiuni. Dar mi-ar placea sa montez mai mult, sa nu mai fiu atat de conditionat de problema financiara. Acum fac un spectacol de bar – e voluntariat, daca-ti vine sa crezi.

Articol scris de Ioana Petcu | Mie, 01/04/2015 - 00:00
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu