interviu
stats

Lucian Ionel - traducator de Heidegger

La inceputul acestui an, Editura Humanitas a publicat in premiera traducerea in limba romana a unui text de Martin Heidegger, Despre eterna reintoarcere a aceluiasi (bine primit de critica de specialitate). Poate ca nu ne-ar fi atras atentia prea mult daca traducatorul nu ar fi un tinar doctorand iesean, Lucian Ionel. In prezent locuieste in Germania unde lucreaza la teza sa de doctorat, intitulata, in traducere libera din germana, Negativitate si eveniment. Disputa intre Hegel si Heidegger. L-am intrebat ce poate afla publicul roman din volumul lui Heidegger, care este importanta traducerii lui pentru cultura romana, dar si cine este Lucian Ionel si ce crede despre aparitia, in ultimii ani, a mai multor poli ideologici in dezbaterile publice autohtone.

 

Imi amintesc ca profesoara de matematica din liceu imi spunea dupa Bacalaureat ca filozofia e doar o pasiune ce va trece si ca ar trebui sa renunt la ideea de a o studia. Ei bine, nu era doar o pasiune.

 

 AltIasi: Cine este Lucian Ionel? Ce te pasioneaza, ce hobby-uri ai?

 Lucian Ionel: Prima intrebare pare a contine o capcana socratica („Cine sunt eu?“). Dau atunci un raspuns dogmatic si minimalist: Momentan sunt doctorand in filozofie la universitatea din Freiburg, in cadrul unei cotutele cu universitatea din Strasbourg.

Cat despre intrebarea referitoare la pasiuni, fireste ca nu stau doar in biblioteca. Dar e dificil sa reduc ‚totul‘ pasiunilor la o enumerare a lor – sa le disting, sa le desfac, sa le clasific. Asta pentru ca ele sunt integrate intr-un ritm propriu. Uite cum ajungem, in cele din urma, la o problema socratica. Ma gandesc la faptul ca un hobby nu are o identitate fixa, nu e o activitate univoca, ci are semnificatii distincte, de fiecare data o alta coloratura. Nu e totuna sa canti la chitara si sa canti la chitara – depinde cum si pentru ce o faci, ce si cui canti.

Spuneam ca pasiunile sunt parte ale ritmului propriu – in cazul meu, ele sunt absorbite intr-un anumit sens in marea pasiune, filozofia. Asta inseamna sa faci din tot ceea ce te intampina, din experienta plurala a posibilitatilor – dintr-o calatorie, din bucuria unui cantec, din literatura si film, din toate survenirile sociale – o experienta de cunoastere. A scrie pe tren, de exemplu – a traduce ceea ce vezi si experimentezi in gand.

 AI: Ce te-a atras la domeniul filozofiei? A fost un profesor care te-a indrumat in aceasta directie? Au fost lecturi personale?

 LI: Pentru mine filozofia nu e domeniu. Sper ca prin asta raspund oarecum intrebarii. Din chimia atractiei au facut parte, desigur, atat cartile in care am nimerit in adolescenta, cat si profesorii de liceu. A fost mai degraba un proces, desi imi amintesc, intr-adevar, de o carte care m-a trasnit. Apoi am incercat sa citesc tot, avid si pe nerasuflate – de la Platon la Heidegger. Intalnirea cu filozofia a fost un soi de descoperire a unei sarcini intime, careia nu ma mai puteam sustrage. Ȋmi place sa cred ca a fost vorba din capul locului de un sentiment al datoriei si al sarcinii, dincolo de cel al pasiunii. Imi amintesc ca profesoara de matematica din liceu imi spunea dupa Bacalaureat ca filozofia e doar o pasiune ce va trece si ca ar trebui sa renunt la ideea de a o studia. Ei bine, nu era doar o pasiune.

 AI: De ce ai plecat din Iasi? Era o experienta de nerefuzat sa primesti o bursa de studii in Germania? Sau nu ti s-a parut foarte relevanta oferta academica din Iasi?

 LI: Exista motive diferite ce pot fi mentionate – printre ele se afla, desigur, si cele pragmatice. Initial, posibilitatea de a avea contact in limba originara cu autorii de care ma interesam (indeosebi Heidegger, Nietzsche, Hegel) a fost un argument principal. Am plecat pentru prima data in 2008, in anul doi de facultate, impins si incurajat de profesorul George Bondor. Odata ajuns in Freiburg, am descoperit fascinatia de a formula ganduri in limba germana. Se largise apoi, dintr-odata, orizontul experientelor, al limbilor, al cartilor, al cunostintelor sociale, iar eu eram insetat. Ȋn fond, sunt dependent de provocari, de noi sarcini si probe. Am cautat sa revin in Freiburg pentru programul de master si cel de doctorat, iar bursa DAAD s-a facut si se face in continuare vinovata de indepartarea de Iasi. Filozofia se face in chip nomad, pe drumuri, ai nevoie de noi intalniri, de surprinderi, de combustibil – gandul arde experienta, asta e metabolismul filozofiei. Doar Kant a reusit performanta de a nu pasi niciodata in afara Königsbergului. Mecanismul lui era cel de combustie interna.

 AI: Mai esti la curent cu ce se intampla in Iasi? Te mai intereseaza viata culturala si academica din Iasi? Ai auzit de dezbaterile despre strategia culturala? Ce sanse crezi ca are Iasiul pentru competitia European Capital of Culture?

 LI: Iasiul imi este foarte drag si, intr-un anumit sens, e „Romania mea“. Poate risc o tipica idealizare conditionata de distanta, dar de fiecare data cand vin „acasa“ ma bucur sa pot constata vitalitatea tinerilor, am senzatia unei noi generatii proaspete, nonsalante, ce da orasului un puls aparte. Poate fi, desigur, doar o impresie, dat fiind contrastul cu tipul de socializare german. O impresie conditionata poate si de experienta cu prietenii dragi din Iasi. Spun mereu ca ceea caracterizeaza „esenta“ vietii romanesti este un soi de teodicee a prieteniei. Iar obiceiul nostru de a ne deplange risca sa piarda din vedere tocmai aceste virtuti ale locului. Avem poate de ce sa ne plangem, dar avem prietenii impreuna cu care ne putem plange.

Cat despre masura in care am contact cu viata culturala din Iasi, ea e limitata de vizitele mele „acasa“ — revin cam de doua ori pe an. Cu mediul academic consider ca am un contact constant prin prietenii si cunostintele din universitate.

Nu pot spune ce sanse are Iasiul de a deveni capitala europeana culturala – speram sa se intample asta, si poate se va solutiona si problema cainilor comunitari. Faptul e izbitor…

 

Volumul Despre eterna reintoarcere reprezinta o punte spre gandirea de tarziu a filozofului german. Cititorul roman afla un alt Heidegger  – unul in ipostaza profesorului, a exegetului atent, a interpretului surprinzator. Aflam ca sensul unui gand nu e cel imediat, ci el trebuie sondat. Invatam ca avem de invatat.

 

AI: Cum ai ajuns sa traduci acest volum? Ai mai tradus si altceva inainte sau este prima experienta de acest fel?

 LI: Oferta de a traduce volumul a venit in toamna anului 2012 de la Cristian Ciocan, care se afla atunci in Freiburg. Eu finalizasem studiile de master si eram in asteptarea raspunsurilor de la concursurile pentru bursa de doctorat. Procesul de selectie avea sa dureze, iar eu nu stiam precis incotro sa o iau. Cristian Ciocan a propus, inspirat, o solutie. Proiectul a fost incuviintat de editura Humanitas si sustinut cu generozitate de traducatorii principali ai lui Heidegger in limba romana, de Gabriel Liiceanu si de Catalin Cioaba, redactorul traducerii care m-a initiat in tainele indeletnicirii. Asta m-a facut sa ma intorc in Iasi pentru aproape un an.

 AI: In cultura romana post -89 (si chiar putin dinainte) a ramas ideea ca e „o mare chestie“ sa citesti Kant si Heidegger in original, in germana. E intr-adevar mai interesant sa-l citesti pe Heidegger in germana decat in traducere? Ce se pierde in traducere?

 LI: Nu e pur si simplu mai interesant sa-l citesti pe Kant si Heidegger in germana. Insa gandul nu zboara pe deasupra limbii: El nu e doar exprimat prin limba, ci mai degraba gandul e intocmit de limba. Mai simplu, el ia pana una alta o coloratura diferita in functie de limba – resimt asta de fiecare data cand gandesc, scriu sau discut intr-o alta limba, fie ea engleza, italiana sau franceza.

Daca consideram insa un gand ca fiind o idee rezumabila la un enunt, atunci nu avem nevoie nici de limba, nici de text, nici de filozofie – ci doar de Wikipedia. Ȋnsa e probabil sa ratam nuante esentiale. Atunci cand ne multumim cu enunturi despre cutare filozof, ratam cuvantul – asadar conceptul. Inhatam enuntul, ne inarmam cu „opinia“, dar omitem ca un enunt e alcatuit din cuvinte. Ele au o personalitate a lor, semnificatii aparte in limba din care provin. Asta e valabil mai pentru toate conceptele filozofice mari. Nu tot ceea ce face pentru noi sens are sensul gandului in care e rostit initial. Una e Geist, alta e „spirit“, Una e grecescul energeia, alta latinescul actualitas, ca sa nu mai vorbim de ceea ce intelegem noi prin ‚energie‘ sau ‚actualitate‘. Ȋn acest sens, exista si intraductibilitatea unor gesturi filozofice. Spre exemplu, celebrul concept de Aufhebung al lui Hegel – toate limbile si-au batut capul sa-l traduca. Noi ii spunem „sublimare“ sau „suprimare si conservare“.

Pe de alta parte, exista texte mai greu sau mai usor de tradus. Una e dificultatea estetica (cazul lui Nietzsche), alta cea conceptuala (cazul lui Hegel sau Heidegger). Mai e si Kant – un caz aparte, el s-a straduit sa se traduca pe sine.

Cat despre ceea ce se pierde in traducere, depinde de textul tradus. Nu exista o regula universala valabila pentru toate tipurile de text. Eu am tradus, in fond, un curs al lui Heidegger, ceea ce face ca textul sa fie mai accesibil.

 AI: Care este importanta traducerii acestui volum pentru cultura romaneasca contemporana? Este prima traducere a volumului sau este o versiune imbunatatita?

 LI: Este prima traducere a volumului. Textul face parte dintr-o serie de cursuri pe care Heidegger le-a tinut in a doua parte a anilor 30. Ele au fost revizuite si publicate mai tarziu in doua volume intitulate Nietzsche. Din al doilea volum a fost tradus in limba romana, de catre Catalin Cioaba, textul Metafizica lui Nietzsche. Cat despre contextul culturii romanesti, din al doilea Heidegger, sau din „Heidegger de tarziu”, nu s-a tradus foarte mult in Romania. Or, volumul Despre eterna reintoarcere reprezinta o punte spre gandirea de tarziu. Cititorul roman afla un alt Heidegger  – unul in ipostaza profesorului, a exegetului atent, a interpretului surprinzator. Aflam ca sensul unui gand nu e cel imediat, ci el trebuie sondat. Invatam ca avem de invatat.  

 AI: Care este importanta volumului in opera lui Heidegger?

 LI: Pe scurt, cursul despre gandul eternei reintoarceri, interpretat ca gand fundamental al lui Nietzsche, e o incercare a lui Heidegger de a raspunde impreuna cu Nietzsche la problema nihilismului – problema ca vechile valori si-au pierdut greutatea si sensul. Heidegger incearca sa atinga si dimensiunea etica a gandului, capacitatea sa de a fundamenta un raport al omului modern cu viata prin care lucrurile si actiunile sa isi recapete sensul. Dar proiectul hermeneutic al lui Heidegger nu e deloc facil, ci ajunge sa se confrunte cu pluralitatea scriiturii lui Nietzsche. Spre sfarsitul vietii, Heidegger marturisea ca Nietzsche l-a zdrobit.

Pe de alta parte, cursul are o relevanta biografica. E cunoscuta impleticirea rusinoasa a lui Heidegger cu regimul nazist. Or, in cursul de fata, tinut in 1937, Heidegger pare ca incearca sa il salveze pe Nietzsche din interpretarea politizata.

 AI: Care ar fi ideile de baza ale volumului si de ce ar merita citit?

 LI: Printre temele pe care volumul le atinge se regasesc problema timpului si a eternitatii, semnificatia clipei, relatia dintre filozofie si stiinta, conceptele de haos si forta, problema antropomorfizarii, ce este o credinta si ce este un argument. Intalnim interpretari impresionante la opera Asa grait-a Zarathustra. Iar ideea de baza e pozitia metafizica fundamentala a lui Nietzsche. Dar asta las sa fie descoperit de cititor.

Cartea merita citita de cei ce se intreaba ce este acela un gand filozofic. Heidegger scoate ideea eternei reintoarceri din de la sine intelesul ei.

 AI: Care ar fi publicul volumului? Este accesibil si pentru un public mai larg?

 LI: Atunci cand am tradus volumul, m-am gandit la un public mai larg. Am incercat sa redau un Heidegger mai aerisit, si oarecum mai credibil. La ce public mai larg m-am gandit? La cei care cred ca eterna reintoarcere este pur si simplu despre faptul ca toate se reintorc. Ei bine, nu.

 

Idealul democratic nu presupune doar sa ai dreptul la propria opinie, ci sa o intelegi pe cea a adversarului. Nu ajunge nici macar sa asculti, ci sa intelegi.

 

AI: Mai sunt marii filozofi ai ultimilor secole interesanti pentru societatea de astazi? Mai ramane ceva din gandirea ultimilor 200 ani nesupus relativizarii postmoderne?

 LI: Cand au fost filozofii interesanti? Poate tocmai atunci cand nu pareau a fi, s-au dovedit relevanti si oportuni. A considera ca stapanim arta gandirii si adevarul, ca ne putem astfel descotorosi de filozofie, e dovada marii ei necesitati. Filozofia e si un raspuns la o criza istorica, e reactualizarea propriei traditii in confruntarea cu problemele epocii. Poate ca o astfel de criza e si asa-numita relativizare postmoderna, care nu a devenit decat un loc comun. Ȋn masura in care ea poate fi tradusa prin perspectivism hermeneutic sau constructivism in sensul larg, ea insasi e un rezultat al filozofiei moderne, o forma a ei. Iar daca devine un fel de conceptie asupra lumii, ea se face vinovata, prin ceea ce se numeste autoreferentialitate, de absolutism. A spune ca totul e relativ e si o scuza pentru a inceta sa gandesti – nu mai intrebi ce inseamna de fapt „relativ“ sau care e genealogia unei astfel de concluzii.

De altfel, in Occident exista zvonul ca am iesit din postmodernism.

 AI: Ce parere ai despre miscarile din zona ideilor politice si culturale din ultimii ani din RO? cum ti se pare aparitia unor grupari intelectuale de stanga? Ti se pare ca spatiul ideilor si al dialogului public? Este Grupul GDS-Humanitas (Patapievici, Plesu, Liiceanu) vetust in virtutea temelor si problemelor cu care se confrunta Romania astazi sau in continuare raman relevanti?

 LI: De data aceasta nu mai e vorba de o capcana socratica, ci de una politica. O sa ma prefac ca nu pricep conexiunea dintre cele doua intrebari. De altfel, nici ele nu au a face una cu cealalta, nici eu nu urmaresc acest spatiu al „aparitiilor si gruparilor”. In fond, sunt lucruri diferite. E redundant sa raspund si sa ma declar pentru pluralitatea de idei din spatiul public. Doar sa fie idei, nu strigate. „Critica sociala” a ocupat un vid in Romania, s-a pliat pe nevoia unei generatii si preia in acest sens un canon anti-neoliberal din Occident, riscand insa sa-l fredoneze pe un monoton vehement, nereflectat.

Pe de alta parte, a intreba daca Andrei Plesu e relevant pentru dialogul public e, in cel mai bun caz, urma unei debusolari. La fel cum nu poti minimaliza aportul incalculabil al lui Gabriel Liiceanu la lumea intelectuala din Romania. Aceste realitati tin de common sense, si nu dau nicidecum un argument al autoritatii. Lui i s-ar raspunde, cum se intampla de obicei, cu ad hominem, ca si cum optiunea politica, democratica si lucid justificata a unei personalitati insemnate il discrediteaza. Ȋi dai cu libertatea in capii spui ce ar trebui de fapt sa creada, ce e bine si ce e rau.  

E nevoie de dezbatere – doar sa fie una de idei. Din pacate, politizam fara rest faptele, impartind lumea in grupuri de interese, intelegand inteligenta doar in rolul deconspirator si deconstructiv. E necesara descretirea fruntilor – seninatatea, calmul dezbaterii, rabdarea de a asculta, atentia acordata argumentului. De unde atata inversunare?

Idealul democratic nu presupune doar sa ai dreptul la propria opinie, ci sa o intelegi pe cea a adversarului. Nu ajunge nici macar sa asculti, ci sa intelegi.

Articol scris de Iosif Prodan | Lun, 16/03/2015 - 00:51
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului iosif