interviu
stats

Florin Irimia, despre Oameni si Neoameni

Florin Irimia e scriitor iesean, a publicat doua romane in doi ani (Defekt, Brumar, 2011 si O fereastra intunecata, Polirom, 2012) si preda la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iasi. L-am intilnit prima data cind eram in bancile facultatii, iar dumnealui de partea cealalta a catedrei. Da, i-am fost student (la fel ca si alti citiva editori AltIasi), dar interviul l-am luat din postura de cititor. I-am citit ambele romane si, desi nu va mai publica un al treilea si in 2013, astept urmatorul titlu care se anunta diferit de tot ce a scris pina acum. Pentru ca imi plac artistii care nu se manierizeaza, i-am pus citeva intrebari.

„Nu prea stim care ne sunt valorile, nu prea avem repere morale (desi suntem foarte religiosi!), nu prea stim, altfel spus, pe cine trebuie sa onoram si pe cine sa dezavuam.”


AltIasi: Cum ati reusit sa publicati pana la urma romanul „O fereastra intunecata” la Polirom? Povestiti-ne cum se ajunge la una dintre cele mai mari edituri din Romania.

Florin Irimia: Cu siguranta, nu trebuie sa fii mason sau evreu sau sa-l cunosti pe director. Trebuie sa ai un roman bun (iata o posibila intrebare: Cum se scrie un roman bun? – o pastram pentru data viitoare) si sa nu te descurajezi daca initial esti refuzat. Cum mi s-a intamplat mie cu Defekt si cum li se intampla aproape tuturor scriitorilor din lume, chit ca mai tarziu romanele respinse ajung best-seller-uri. A existat un anumit interes si pentru Defekt din partea Poliromului, dar ar fi durat mai mult pana sa apara. Am preferat sa nu astept si sa am un roman publicat dupa care sa vad ce fac mai departe, scriitoriceste vorbind. Am avut noroc caci a fost destul de bine receptat, chit ca a avut doar vreo douasprezece cronici in total. Intr-un fel ma asteptam la asta, dat fiind tirajul modest de la Brumar si lipsa oricarei promovari in afara de cea pe care mi-am facut-o de unul singur. Insa chiar asa putine cum au fost, cronicile m-au ajutat ulterior la publicarea Ferestrei. Normal, in primul rand a contat romanul propus (daca ar fi fost slab, as fi putut avea si o suta de cronici bune la Defekt si tot n-ar fi contat), insa nici fara cronici nu ar fi fost bine, mai ales in vremuri de criza, cand selectia e si mai dura ca de obicei.

AI: Semplista il intreaba la un moment dat pe Mircea Batranu, „de ce scrii?”. Iar el raspunde, printre altele, „Pentru ca pot.” Dumneavoastra de ce scrieti?

FI: Pentru ca nu pot… altfel. Pentru ca simt nevoia. Pentru ca imi place. Pentru ca e ceva in mine care nu-mi da pace.

AI: Credeti ca noi, romanii care locuiesc acum in Romania, suntem blestemati de atrocitatile petrecute aici in secolul trecut?

FI: N-as zice ca suntem blestemati, ci mai degraba impovarati, in sensul ca fiecare problema nerezolvata a unei generatii se muta automat pe umerii urmatoarei si tot asa. Asta nu inseamna ca oamenii trebuie sa fie neaparat constienti de aceasta povara. Uneori doar disparitia ei te face sa-ti dai seama de greutatea pe care o purtai pe umerii constiintei. Iar felul in care, cred eu, am putea scapa de povara, este doar prin asumarea deplina, fara rest, a celor intamplate si nu prin ocultarea lor sau, chiar mai rau, pretinzand ca nici nu s-au intamplat. De fapt, e singura solutie pe care o avem la dispozitie. Si vestea buna este ca lucrurile au inceput incet-incet sa se indrepte in aceasta directie. Vestea mai putin buna este ca ne-au trebuit vreo saptezeci de ani pentru asta si inca suntem la-nceput.

AI: Ca ieseni, ar trebui sa ne simtim vinovati de ceva ce au facut altii inaintea noastra? Cum priviti acest aspect?

FI: Cred ca in primul rand trebuie sa ne simtim responsabili, chiar daca e vorba de altii. Asa cum ne folosim de altii, dinaintea noastra, pentru a ne legitima pozitiv existenta, la fel trebuie sa intelegem ca avem o responsabilitate (poate chiar mai mare) si cand vine vorba de faptele ignobile, profund regretabile, ale celor care nu mai sunt acum printre noi. De fapt, tocmai aici e problema. Ei nu mai sunt, ca oameni, dar faptele lor, bune sau rele, nu vor disparea niciodata. Si in functie de ce fapte au savarsit trebuie sa ii onoram sau sa ii dezavuam. Aici nu stam noi prea bine. Nu prea stim care ne sunt valorile, nu prea avem repere morale (desi suntem foarte religiosi!), nu prea stim, altfel spus, pe cine trebuie sa onoram si pe cine sa dezavuam. Cat despre vinovatie, sincer nu cred ca ne-ar strica putina vinovatie, putina umilinta in fata ororilor intamplate, mai ales cand opusul ei este ignoranta sau, si mai rau, antisemitismul violent pe care continuam sa-l vedem exhibat pe forumuri, dar responsabilitatea, cred eu, e absolut obligatorie. Responsabilitatea insotita de memorie. De dorinta de a nu uita, de a le reaminti constant generatiilor care se nasc ce s-a intamplat atunci, tocmai ca sa nu se mai intample din nou, intr-o alta forma si intr-un alt context.


„Daca atunci cand scriu incerc sa dau totul din mine, pana la epuizare nervoasa uneori, ulterior NU incerc sa gasesc in reactia cititorului vreo recompensa pentru efortul depus.”


AI: Credeti ca in Romania actuala exista premise pentru o iesire din intuneric a Neoamenilor? Sau ei sunt deja pe-afara?

FI:In roman, Neoamenii pot fi vazuti si ca o metafora pentru starea de anormalitate, de anomalie, din care inca n-am iesit ca societate. Pe ansamblu, continuam sa fim o societate destul de ignara, si cand vine vorba de trecut si cand vine vorba de prezent. Ignara si prin urmare usor manipulabila. Nu stiu daca s-a gandit cineva sa priveasca realitatea descrisa in carte si din aceasta perspectiva… simbolica. Transformarea oamenilor in Neoameni, in acei zombi lipsiti de discernamant, exprima cel mai bine aceasta stare de fapt. Din pacate, sunt destul de pesimist cand vine vorba de iesirea din intuneric. Nu numai ca Neomenii sunt deja printre noi – ii recunoastem dupa grobianismul de care dau dovada, dupa violenta limbajului si a faptei, in general dupa rudimentaritatea gandirii lor – dar sunt in numar suficient de mare ca adesea sa ne trezim agresati psihic de ei, si cu cat agresiunea e mai mare, cu atat sporesc sansele ca intr-o zi sa ne trezim coplesiti de un sentiment al sfarsitului iminent…. Apocalipsa poate veni si in mod individual, pentru fiecare in parte, sau pe grupuri, etnice de exemplu, cum a si venit de atatea ori; nu trebuie sa fie un fenomen care sa cuprinda intreaga omenire in acelasi timp. Deci nu prea vad cum ar putea sa iasa din intuneric, daca le place atat de mult acest mediu.

AI: Am citit romanul dvs., in special prima parte, ca pe un thriller. Cine v-a influentat, livresc si nu numai, acest suflu scriitoricesc?

FI: Nu vreau sa vin eu si sa spun cum trebuie citit romanul. Fiecare il citeste asa cum doreste si simte, ca thriller, distopie post-apocaliptica, poveste de dragoste in vremea Holerei, etc. etc. In fond, asta conteaza mai putin, important este sa placa, sa starneasca reactii in organism. Nu stiu daca sau in ce masura m-au influentat, dar simt nevoia sa mentionez doua romane aici, The Butterfly Plague (Ciuma Fluturilor) de Timothy Findley, un scriitor canadian mai putin cunoscut la noi, si Black Dogs (Cainii negri) de Ian McEwan, tradus de Virgil Stanciu la Polirom. Nu am scris cartea avand in minte aceste doua romane, dar la vremea cand le-am citit m-au pus serios pe ganduri cum privire la diversele forme pe care le poate lua Raul in lume.

AI: Cum a fost primit romanul dvs. (de catre public si critica, deopotriva)? Ce cronici s-au publicat? Ce reactii a starnit?

FI: Din cate am inteles, vanzarile sunt conform asteptarilor, cartea s-a bucurat de prezentari la radio si la TV, cat despre cronici, deocamdata sunt favorabile (in total s-au strans vreo sapte pana acum), dar e prea devreme pentru un verdict, au trecut numai doua luni si jumatate de la momentul lansarii. E nevoie de mai mult timp pentru o cristalizare a receptarii.

AI: Va asteptati la o altfel de receptare?

FI: Cum spuneam, deocamdata e prea devreme ca sa ma pot pronunta. Ce as vrea insa sa adaug aici, si asta e valabil pentru ambele romane pe care le-am scris pana acum, e ca daca atunci cand scriu incerc sa dau totul din mine, pana la epuizare nervoasa uneori, ulterior NU incerc sa gasesc in reactia cititorului vreo recompensa pentru efortul depus. Altfel spus, efortul e problema mea; receptarea, pozitiva sau negativa, problema cititorului. Ceea ce nu inseamna ca nu ma bucur cand citesc o recenzie pozitiva sau nu ma intristez cand vad una negativa. Dar nici bucuria si nici intristarea nu dureaza foarte mult. Scopul meu, odata cartea aparuta, este sa pornesc sa o scriu pe urmatoarea.

AI: E o intrebare tip, dar pentru ca in ultimii doi ani ati publicat doua romane, ati creat o oarecare asteptare in randul publicului; despre ce e urmatorul roman? Cand apare? E deja scris sau inca e la faza de idee?

FI: E la faza de idee, chiar daca am scris vreo douazeci pagini. Ce pot sa spun la momentul acesta este ca va fi scris in cheie realista, fara jocuri postmoderne sau cu foarte putine. Mai pot sa spun ca va fi, intr-un fel, semi-autobiografic, in sensul ca va contine multe lucruri care i s-au intamplat familiei mele de-a lungul timpului. Si mai pot spune ceva, romanul acesta nu va aparea in 2013… Multumesc, oricum, pentru aceasta oarecare asteptare pe care am reusit s-o creez. Ma onoreaza.

 

„E prea multa apatie in Iasi fata de alte orase, cum ar fi Clujul de exemplu, despre care pot vorbi in cunostinta de cauza, chiar si printre oamenii tineri.”


AI: Ce va determina sa scrieti in continuare?

FI: Pasiunea pentru poveste si o oarecare inconstienta, naivitate pe care o am in mine si de care nu ma pot dezbara. 

AI: Cum va place AltIasi.ro? Ce update i-ati face?

FI: Asa cum ii spune si denumirea, Alt Iasi trebuie sa fie de fiecare data altul. Personal, imi place asa cum este acum (cu exceptia absentei diacriticelor din text!) dar sunt convins ca dorinta de permanenta schimbare, de imbunatatire, e unul din lucrurile pe care membrii echipei le au in comun. Asa ca astept sa ma surprindeti, cum se spune.

AI: Si o intrebare de final: cum vedeti un alt Iasi? Ce trebuie sa se schimbe si ce trebuie pastrat?

FI: Cultural vorbind, dar si economic, Iasul are nevoie de mai mult dinamism, iar pentru 2013 zeii se arata generosi. Gala Premiilor Uniter se va desfasura anul acesta la Iasi, iar in toamna, Dan Lungu si Muzeul Literaturii Romane ne promit primul festival international de literatura de anvergura pe care l-a vazut acest oras. Suna foarte bine acest festival si cu siguranta va trebui pastrat. Ce ar mai trebui sa se schimbe - mentalitatea oamenilor, evident. E prea multa apatie in Iasi fata de alte orase, cum ar fi Clujul de exemplu, despre care pot vorbi in cunostinta de cauza, chiar si printre oamenii tineri. Sunt spectacole, sunt lansari de carte, vernisaje, expozitii, din punct de vedere al evenimentelor nu stam foarte prost (desi e rost de mai bine), dar prezenta publicului la asemenea manifestari e destul de redusa si oamenii sunt mai tot timpul aceiasi.

Pe de o parte, e de inteles, apetitul pentru cultura nu e punctul forte al romanilor, n-a fost niciodata, iar unele din aceste manifestari culturale sunt atat de vetuste, incat nu ma mir ca nu atrag participanti, dar pe de alta parte sunt suficiente lucruri de calitate care se petrec in aceasta urbe, iar entuziasmul fata de ele nu pare sa fie mai mare. In concluzie, mi-as dori un Iasi mai activ, mai dinamic, mai racordat la modul occidental de a fabrica si livra cultura si nu in ultimul rand mai curat, mai renovat, mai placut ochiului, fie ca te deplasezi pe jos sau esti in masina.

Articol scris de Iosif Prodan | Lun, 04/02/2013 - 21:05
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului iosif