Iancu G. Diamandi – ctitorul Teatrului Național

Iancu G. Diamandi (n. 1836 – d. 1898, Iași), primar și senator. Localizare mormânt – parcela 4/I, rând 9

Numele lui Iancu Diamandi este legat indisolubil de istoria construirii Teatrului Național, un edificiu cultural important care rivaliza ca măiestrie arhitecturală cu marile teatre europene. Reamintim că în 1890, primarul Vasile Pogor și consiliul său inițiase acest proiect îndrăzneț, cu propunerea de a demola clădirea în care funcționa Primăria la acea dată pentru pentru construirea noului Teatru. După dezbateri publice îndelungate legate de amplasarea noului edificiu cultural, clădirea municipalității este rasă în 1893 și terenul este pregătit. În 1892, primarul Pogor angajează doi arhitecți vienezi celebri - Fellner şi Helmer, care proiectaseră mai multe teatre din Europa, la Viena, Praga, Sofia, Odessa, Pesta, Zurich, Karlsbad etc. Noul local urma să fie construit după „cele mai noi cerinţe ale arhitecturii” și să fie „unul din cele mai importante monumente cu care s-ar putea făli orice oraş chiar şi din străinătate”. Totodată, primarul Vasile Pogor asigura și finanțarea construcției, estimată inițial la 1,3 milioane de lei. Teatrul urma să fie încălzit și luminat feeric de Uzina electrică.

Construcţia clădirii teatrului începea cu dificultăţi în 1894 pentru că, în urma săpăturilor pentru realizarea fundației la uzină, s-au descoperit zeci de cranii și oseminte, care proveneau din cimitirul bisericii Dancu, aflată în imediata apropiere. Și pentru că lucrările nu fuseseră sistate, populația târgului și gazetele protestau vehement împotriva profanatorilor de morminte, adică Diamandi și Consiliul Comunal. În stil pur politicianist, primarul a dat vina pe Vasile Pogor pentru amplasarea teatrului și în final conflictul s-a stins. Nu pentru multă vreme însă, pentru că avea să înceapă altul, cu Mitropolia. Zidurile bisericii Dancu „vechea ctitorie din timpul lui Petru Rareş – zidită la 1541 de spătarul Iurie Dancu” - erau afectate de lucrările de construcție a teatrului și Uzinei Electrice. Drept consecinţă, peste un an de la declanșarea scandalului, în ianuarie 1897, Primăria cerea Ministerului Cultelor aprobarea demolării. Se opuneau însă enoriaşii, cât şi Mitropolia, punând situaţia gravă a bisericii – care rezistase aproximativ 350 de ani – pe seama edililor şi cerând îndepărtarea relelor ce-i pricinuiau ruinarea.

Noul primar, de data aceasta Nicolae Gane, aruncă vina tot pe Vasile Pogor, invocând același motiv ca și Diamandi - amplasarea nepotrivită a clădirii. În ciuda agitației, lucrându-se metodic, construcţia Teatrului avansa, așa încât prin august 1895, se ghipsa plafonul, se termina montarea scenei cu 7 planuri şi se aşteptau instalaţiile de ventilaţie din Paris. Tot la finele lunii august, soseau la Primărie schiţele pentru cortină şi plafonul sălii de spectacole, realizate de M. Lenz şi A. Goltz, care aveau să le realizeze în iarna anului următor. În toamna anului 1896, lucrările sunt finalizate, teatrul este reutilat cu mobilier nou, iar uzina fusese echipată cu instalații de producere a noii invenții, curentul electric.

Trebuie de precizat că de la uzina electrică s-au alimentat primele instalaţii de iluminat public din Iaşi (iluminatul Pieţii Teatrului cu 12 lămpi electrice cu arc voltaic) care constituie începutul electrificării oraşului Iaşi. La sfârșitul anului 1896, la 2 decembrie, în cadrul unei impresionante ceremonii culturale, are loc solemnitatea predării cheilor primarului Nicolae Gane. Programul serbărilor de inaugurare derulat în zilele de 1 şi 2 decembrie a cuprins „Uvertura Naţională” de Flechtenmacher, vodevilurile „Muza de la Burdujeni” de Costache Negruzzi şi „Cinel-cinel” de Vasile Alecsandri şi comedia în versuri „Poetul romantic” de Matei Millo. Venitul primei seri a fost distribuit săracilor din Iaşi, iar venitul seratei a doua a revenit artiştilor Societăţii dramatice din Iaşi.