Georgel Mârzescu - providențialul primar al Primului Război Mondial

Primarul orașului, Georgel Mârzescu, un patriot convins și o gazdă bună a făcut eforturi supraomenești să cazeze toți refugiații. A rechiziționat case, a construit barăci pe malul Bahluiului și Cacainei, a amenajat grajduri și magazii pentru a nu-i lăsa pe oameni fără adăpost în prag de iarnă. El însuși, pentru a da un exemplu pozitiv unor proprietari de case care nu agreau idea de a primi străini, și-a transformat parterul casei în dormitor comun și de tranzit pentru refugiați, iar el împreună cu familia s-au mutat la etaj. Nu numai populația civilă s-a refugiat la Iași, ci toate instuțiile publice, Guvernul, Parlamentul, ministerele, împreună cu personalul și arhivele lor. Primarul Georgel Mârzescu a identificat spații în clădiri publice sau private pentru a le asigura funcționarea. În fosta locuință a primarului și mai târziu ministru Georgel Mârzescu funcționează astăzi deprtamentul Financiar Contabil al Universității „Al.I.Cuza”. 

Mârzescu, Gheorghe Gh. (Georgel)*  (n. 4 iulie 1876, Iaşi – d. 12 mai 1926, Bucureşti), jurist și om politic liberal. Localizare mormânt: parcela 1/I, rând 1 (în spatele bisericii)

Fiul lui Gheorghe Mârzescu, cunoscut fruntaş al PNL, avocat, profesor de drept civil la Facultatea de Drept a Universității din Iași şi, prin transfer după 1896, a celei din Bucureşti, om politic, ministeriabil la Culte în două guvernări de factură liberală. A urmat studii primare şi secundare la Iaşi. Însoţindu-şi părintele la Bucureşti, ocupând (student fiind) funcţia de șef de cabinet la Ministrul Cultelor și Instrucțiunii, condus de către tatăl său, el şi-a obţinut licenţa în Drept la Universitatea din Bucureşti (în 1897), după studii juridice începute în fosta capitală a Moldovei. Valoroasa sa teză de absolvire, Condițiunea juridică a străinilor în România, l-a calificat pentru doctorat la Paris, pe care nu l-a finalizat însă.

Întors la Iaşi ca avocat și ca profesor de suplinitor de drept civil la Universitatea din Iași (1901-1904), el a făcut pasul spre politică, devenind membru al Partidului Național Liberal în 1901. Cu certe calități de organizator și mediator, om de construcție instituțională, dar beneficiind de moștenirea politică a tatălui său și de sprijinul familiei soției sale, Zoe Robescu fiind sora importantului lider liberal C.F. Robescu (vicepreşedinte al Senatului în august 1916, participant la Consiliul de Coroană din 14 /27 august 1916), Gheorghe Gh. Mârzescu a ajuns unul dintre liberalii proeminenţi în plan ieşean și naţional. Director general al Epitropiei Casei Spitalelor Sfântul Spiridon, numit – în contextul răscoalelor ţărăneşti – subprefect de Iaşi în 1907 (prefect fiind Constantin Stere), el a fost ales deputat în același an. S-a evidenţiat şi ca publicist, fiind directorul oficiosului Liberalul (1904-1906), pentru ca, în 14 septembrie 1909, să fondeze cel mai important ziar politic local, Mișcarea, pe care l-a condus până la moarte. 

Propulsarea lui Georgel Mârzescu ca mare lider politic a avut loc în contextul războiului mondial. Primar al Iaşului între anii 1914-1916, el a trebuit să gestioneze transformarea oraşului patriarhal în capitală a ceea ce mai rămăsese neocupat din România, după înfrângerile din toamna anului 1916. Iaşul a găzduit nu doar familia regală, parlamentul şi instituţiile civile sau militare, ci şi un număr mare de refugiaţi, oraşul ajungând de la cca. 80.000 locuitori la 400.000. În lunile noiembrie-decembrie acel an, el s-a zbătut să asigure tuturor oropsiţilor un adăpost şi hrană, casa sa din Copou devenind „centrul rezistenţei naţionale” sau „salvarea tuturor necăjiţilor” și „gazda pribegilor”, cum o numește N. Iorga. Pe lângă rezolvarea cu eforturi supraomeneşti a cererilor de locuinţă şi ajutor material, a reclamaţiilor pentru condițiile de trai, ceea ce a constituit pentru mulţi contemporani (I.G. Duca) „o adevărată minune”, Mârzescu a trebuit să-şi mobilizeze concetăţenii, nemulțumiți de privațiuni, în acest efort naţional. Duca ajungea la concluzia că liderul ieșean „era fără îndoială singura personalitate populară din acele vremuri”. De altfel, în noiembrie 1916, el a fost ales simbolic în funcția de vicepreședinte al Adunării Deputaților.

Dar nu doar contextul, ci mai ales calităţile lui dovedite, l-au impus pe Mârzescu în calitate de colaborator apropiat și permanent lui Ionel Brătianu. Nicolae Iorga (în O viaţă de om aşa cum a fost) îl prezintă pe Mârzescu ţinând la dispoziţia „oropsitului şef al Guvernului o deşteptăciune firească şi, mai mult, un echilibru moldovenesc, aşa de preţios în asemenea împrejurări”. El a negociat cu Dimitrie Grecianu, din partea lui Ionel Brătianu, constituirea guvernului de uniune naţională. De asemenea, a trebuit să părăsească Primăria pentru a conduce, într-un moment critic, ţara fiind ameninţată cu foametea, Ministerul Agriculturii şi al Domeniilor (decembrie 1916-ianuarie 1918). Georgel Mârzescu a performat şi administrativ şi politic. Prin felul său prietenos de a fi, prin mintea lui limpede şi deschisă, prin puterea sa de muncă, el a devenit un personaj cheie în guvern și în partid. În nevoia asigurării necesarului pentru o populaţie în exces, ministerul condus de el a adoptat regulamentul pentru executarea muncilor agricole (ianuarie 1917), înfiinţând consilieri agricoli cu împuterniciri speciale şi comandamente militare judeţene, agronomii trebuind să întocmească planuri de cultură pe judeţe şi comune; în necesitatea muncii fiecărui petic de pământ, terenurile celor mobilizaţi să fie cultivate fără plată de cei rămaşi; specula urma să fie combătută prin cumpărarea de către stat a întregii cantităţi de cereale disponibilă; pentru Mârzescu, „păstrarea producţiei şi bogăţiei ţării constituia un factor de rezistenţă naţională şi de izbândă”.

Influenţa pe care o căpătase noul ministru a făcut ca el să fie responsabilizat, alături de I.G. Duca, pentru a ţine legătura cu parlamentarii partidului şi să împiedice dezertările, mai ales pe relaţia cu Partidul Muncii. În 1918, Mârzescu a avut și rolul de a întări partidul, prin „înviorarea” partizanilor din Dorohoi şi Botoşani. Ulterior, în timpul guvernului Marghiloman, locuința sa din fața Universității ieșene a devenit „laboratorul naţional“ în care Guvernul şi Parlamentul înlăturate de la cârma ţării se întruneau şi întocmeau planuri pentru România viitoare. Mârzescu şi-a asumat în acel „guvern din umbră” redactarea proiectului de lege privitor la votul universal. Poziţia lui se proiecta de prim-plan şi după război, fiind bine văzut de adversarii politici. N. Iorga îl descrie pe un lider demn faţă de şeful său, hotărât, dar curtenitor faţă de adversari, cu cari putea să rămâie prieten personal. De altfel, Georgel Mârzescu a fost cel care i-a făcut marelui istoric, din partea lui Ionel Brătianu, propunerea de a intra, ca ministru fără portofoliu, în Cabinetul format la 29 noiembrie 1918.  

Ministru de Interne cu scăderi în primul guvern liberal postbelic (noiembrie 1918-septembrie 1919), prin lipsa de fermitate în condiţii sociale tulburi, Gheorghe Gh. Mârzescu a fost desemnat iniţial ministru al Muncii, Sănătăţii Publice şi Ocrotirilor Sociale (ianuarie 1922-octombrie 1923; mutat, ulterior, la ministerul Justiţiei (octombrie 1923-martie 1926), el a adoptat legi esenţiale pentru unificarea judiciară a noului stat şi pentru definirea juridică a naţionalităţii române („Legea persoanelor juridice”, „Legea privind dobândirea şi pierderea naţionalităţii române” etc.)

Scrieri: Pentru funcţionarii şi lucrătorii dela C.F.R., 1914; Pentru meseriaşi, 1914; Partidul Socialist român, 1919; Pentru naţionalism, 1920; Opera de unificare judecătorească şi legislativă, 1925.

Bibliografie: Ionel Maftei, Personalități ieșene, vol. VII, Iași, 1997, 188-189; Mihai Sorin Rădulescu, Elita liberală românească (1866-1900, Bucureşti, 1998, p. 88-89; Ioan Lăcustă, „Cuvinte lămuritoare”, în Gheorghe Gh. Mârzescu, Fapte şi impresii zilnice (1917-1918), ediţie Ioan Lăcustă, Bucureşti, 2004, p. 5-33; Ovidiu Buruiană, Liberalii. Structuri şi sociabilităţi politice în România interbelică, Iaşi, 2013.

*Preluare din O enciclopedie a Marii Uniri, Ioan Bolovan, Gheorghe Iacob, Gheorghe Cojocaru (coordonatori), Editura Institutului Cultural Roman, 2018.

(Ovidiu Buruiană)