articol
stats

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Apus de soare la Iași

După o viață trăită intens pe tumultuoasa scenă politică și culturală a capitalei, bucureșteanul Barbu Ștefănescu Delavrancea s-a stins la Iași, în primăvara anului 1918.  Într-un lung convoi, ieșenii au condus catafalcul acoperit de lăcrămioare și trandafiri de la Biserica Banu, unde fusese depus trupul marelui dramaturg, orator și om politic la cimitirul Eternitatea. Barbu Ștefănescu Delavrancea se refugiase la Iași în noiembrie 1916 împreună cu soția și fiicele sale. Fervent susținător al alianței cu Antanta (Franța, Anglia, Rusia) deputatul era copleșit de înfrângerile suferite de armata română și de pierderile de vieți omenești de pe front. În anii refugiului era văzut adesea îngândurat pe străzile Iașului, mergând spre Palatul Universitar unde funcționa Parlamentul sau pe strada Lăpușneanu, la redacția ziarului „România”. Fiicele sale lucrau ca infirmiere în spitalele pentru răniți răspândite în întreg orașul. După încheierea păcii de la Buftea, în aprilie 1918, Delavrancea și-a văzut sfărâmate  toate idealurile României întregite. Bolnav de mâhnire, și-a trăit ultimele zile chinuit de o angină pectorală. A murit înconjurat de soția și fiicele sale care îi citeau pasaje din tulburătoarea sa piesa teatru „Apus de soare”.

Prietenii au dorit depunerea sa la Mitropolie, dar guvernul, aflat sub supravegherea misiunii militare a Puterilor Centrale, nu a aprobat ca vajnicului susţinător al Antantei să i se dea onorurile naţionale pe care le merita. „Ultimele lui vorbe scrise au apărut în coloanele României. «Nu vă cer altă plată, băieţi, mi-a zis el zâmbind, decât o pereche de bocanci pentru pribegia mea»“, povestea mai târziu, înlăcrimat, Mihail Sadoveanu, fostul redactor șef al publicației.

 

Delavrancea, Barbu (Ştefănescu) (n. 11 aprilie 1858, Bucureşti – d. 29 aprilie / 11 mai 1918 Iaşi), scriitor, jurist, om politic. Localizare mormânt – parcela 21/I, rând 5, loc 31.

Copilul cel mic dintr-o numeroasă familie a unui cărăuş de grâne, Ştefan Tudorică Albu, starostele căruţaşilor din mahalaua Delea-Nouă, Bucureşti. Revendicându-și descendența tatălui (ciobanii din Vrancea) și-a asumat numele „Barbu Delavrancea”. Studiile primare au fost aproximative, inițial făcute cu un diacon (Ion Presteanu) și apoi la școala din cartier (unde i s-a  adaugat sufixul „-escu” la numele Ştefan); capacitatea sa la învăţătură şi obţinerea unei burse i-a oferit posibilitatea să înveţe ulterior la liceele „Gheorghe Lazăr” şi „Sf. Sava” din Bucureşti. Pasionat de literatură, a scris ca licean prima sa poezie, cu valenţe patriotice,  publicată la ziarul România liberă, în 1877. A absolvit Facultatea de Drept din Bucureşti (1878-1882). Deşi statul român i-a dat oportunitatea de a se specializa la Paris (1882-1884), Delavrancea nu a reuşit să-şi ia doctoratul. În capitala Franţei l-a descoperit pe Leon Gambetta, celebru politician şi orator francez, care i-a influenţat decisiv discursul.

Reîntors în ţară în 1884, el a avut o încercare ca profesor suplinitor la Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti, după care s-a orientat spre avocatură; în acest domeniu, Delavrancea a devenit unul din avocaţii celebri din Bucureşti, acceptând „cauze pierdute”, fără speranţă, pe care reuşea să le câştige prin pledoariile sale. În acelaşi timp, el a fost un ziarist cunoscut, redactor şef la Epoca (1885-1886) şi Lupta literară (1887), colaborator la România liberă, la Literatura şi ştiinţa (scoasă de Constantin Dobrogeanu-Gherea) ş.a.; impunerea sa publică s-a datorat şi talentului de nuvelist şi dramaturg, el scriind în perioadă Sultănica, Hagi Tudose, Domnul Vucea etc., basme, trilogia dramatică Apus de soare, Viforul şi Luceafărul (1909-1910). Exprimarea lui artistică, marcată de un suflu romantic-naţionalist, larg apreciată în epocă, i-a adus recunoaşterea academică, devenind membru corespondent (4 aprilie 1908) şi membru titular al Academiei Române (19 mai 1912).

Din perspectivă politică, influențat de socrul său, liberalul Alecu Lupașcu, Barbu Delavrancea s-a înscris în Partidul Liberal (martie 1888), acceptând postura de redactor la ziarele liberale Democraţia şi Voinţa Naţională. Implicarea sa publicistică, precum și notorietatea dobândită, au făcut să fie ales deputat de Prahova (1893). Nemulţumit însă de politica dusă de preşedintele liberal D.A. Sturdza în chestiunea naţională, dar şi de faptul că „inteligenţa lui superioară şi suprema virtuozitate oratorică nu puteau găsi altă întrebuinţare decât aceea de gazetar de porunceală” (N. Iorga), Delavrancea s-a retras din PNL în 1898, după o trecere prin gruparea „drapelistă” a lui P.S. Aurelian. La conservatori, talentul i-a fost recunoscut imediat, Barbu Delavrancea fiind desemnat primar al Capitalei (iunie 1899-februarie 1899 şi, ulterior, între 1906 şi 1907) şi ministru al Lucrărilor Publice (decembrie 1910-martie 1912).

Debutul războiului mondial, în iulie 1914, a prilejuit devoalarea plenară a talentului oratoric excepţional al lui Barbu Delavrancea în susţinerea cauzei naţionale. În perioada neutralităţii, el s-a remarcat ca un fervent antantist şi un înverşunat antimaghiar, colindând ţara şi militând pentru intrarea României în război alături de Franţa cu scopul alipirii Transilvaniei. Aflat în prim-planul manifestărilor naţionale ale „Ligii Culturale”, „Acţiunii naţionale” sau Federaţiei unioniste, Constantin Kiriţescu oferă o imagine plastică a celui „mai formidabil orator pe care l-a produs neamul românesc” (...) revărsându-şi elocinţa sa în valuri tumultoase, care târau mulţimile delirante spre datoria de sânge”. Recunoaşterea rolului de purtător de cuvânt a aspiraţiilor naţionale şi sociale (în problema ţărănească) a determinat numirea lui Delavrancea ca vicepreşedinte al Academiei Române (mai 1915-aprilie 1918). A ţinut de altfel discursuri fulminante la dezbaterea reformelor din parlamentul de la Iaşi, asumând condiţia de ţăran („Pământ şi drepturi” din 17 iunie 1917).

Apropiat în perioada neutralităţii de Take Ionescu şi Partidul Conservator-Democrat, Barbu Delavrancea a fost inclus în guvernul de uniune naţională de la Iaşi, ca ministru al Industriei şi Comerţului (iulie 1917-ianuarie 1918). Nu a funcţionat ca ministru, rămânând un mobilizator de mase, mergând pe front pentru a îmbărbăta soldaţii şi luând atitudine împotriva unor ezitări ale lui Ionel Brătianu faţă de ideea luptei până la capăt. Deşi unii contemporani îl considerau lipsit de „adevărat simţ politic” (I. G. Duca), nimeni nu-i putea contesta patriotismul şi nobila patimă „cu care o viaţă întreagă urmărise înfăptuirea idealului naţional”. Moartea lui într-un moment în care România părea înfrântă (o dată cu semnarea păcii de la Bucureşti) a fost văzută ca un sfârşit simbolic, Iorga (în Oameni cari au fost) asumuind-o cu cea a „ostaşului căruia în mâni i s-a frânt arma”.

Lucrări: Guvern, prefecţi şi deputaţi, Bucureşti, 1890; Chestiunea naţională, Bucureşti, 1894; La question nationale, 1894; Regimul personal, Bucureşti, 1894 ş.a.

Bibliografie: Lucian Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, ediţie anastatică, Bucureşti, p. 260; Barbu Delavrancea, Opere, VIII, ediţie Emilia Şt. Milicescu, Bucureşti, 1971; Al. Săndulescu, Delavrancea, București, 1975; Șt. Emilia Milicescu, Pe urmele lui Delavrancea, București, 1986 etc.

(Ovidiu Buruiană)

*Preluare din O enciclopedie a Marii Uniri, Ioan Bolovan, Gheorghe Iacob, Gheorghe Cojocaru (coordonatori), Editura Institutului Cultural Roman, 2018.

Articol scris de Eternity 143 | Joi, 08/08/2019 - 00:30
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor