- 2229
Shame, o epopee urbana
O lume a progresului. O degradare a umanului. O victorie a obsesiilor. Un film ca o mlastina: Shame (2011).
In persoana lui Brandon se afla doi oameni. Unul banal, care se amesteca printre ceilalti si care traieste lipsit de viata. Il vedem la serviciu, in metrou, pe strada, in restaurant, in casa, luptand din greu sa nu il lase pe cel de-al doilea sa iasa la iveala, barbatul frumos si sarmant, cu instincte de pradator, care il ineaca in sex pe omul anost si normal. Singura lui sursa de aer este o sora care nu isi poate potoli depresia si derapeaza inspre Brandon, cautand o salvare acolo unde nu sta decît un mare secret flamand.
Pe scurt, un film indraznet care imbraca o poveste depresiva in exces de nuditate. Desigur ca la inceput vom casca ochii mari si poate ca vom gusta din trupurile atletice care ni se perinda prin fata ochilor, dar pe masura ce vom avansa in subiect vom ajunge sa ne dorim o dezvoltare mai atenta a obsesiilor si depresiilor, mai mult decat vom vrea sa vedem acte de iubire pasagera. Dar, depasind acest impas, cam singurul pe care l-am intampinat in devorarea filmului, se ajunge la izvorul de lapte si miere: o atenta ilustrare a decaderii. De fapt, regizorul si co-scenaristul Steve McQueen face aici un joc interesant si frumos de privit - isi abandoneaza personajul pe buza prapastiei si il analizeaza in timp ce acesta se gandeste daca sa sara sau nu.
In frumosul stil devenit, haideti sa ii spunem o semnatura originala, regizorul englez face abuz (si bine face) de un dialog atipic, un dialog al gesturilor si al tacerii. Iar aici amintesc sensibila scena in care Brandon (excelent interpretat de Michael Fassbender) si Sissy, sora lui (Carey Mulligan) se privesc peste umar, amandoi stiind totul despre celalalt, convenind fara vorbe sa pastreze aparentele si sa continue ca si cum totul se desfasoara in limitele normalitatii. Tot ca o emblema vine si decorul in care se desfasoara aceasta epopee urbana: in mijlocul unui oras viu, care freamata si colcaie de sexualitate. O reusita este si jocul de lumini, care insoteste pretutindeni decaderea personajului. Daca la inceput vedem nuduri in toata splendoarea diminetii, spre sfarsitul filmului si al lui Brandon observam ca scenele se inunda cu intuneric, iar planurile incep sa alterneze bolnavicios.
Iar aceste detalii atent alese si plasate exact acolo unde trebuie transforma ceea ce putea fi un film erotico-patetic intr-o oglinda excesiv de sincera, in fata careia vom fi tentati sa inchidem ochii, din teama de a nu ne recunoaste mult prea repede.
