- 2965
Coproductie albanezo-romano si cu inca citeva state europene, Agon (Rasarit), debutul regizorului albanez Robert Budina seamana pina la un punct cu orice alta drama europeana, dar spre final ajunge mult mai aproape de productiile sud-americane de TV. Vini, un tinar albanez emigreaza semi-ilegal in Grecia, ajutat de fratele sau mai mare care urmeaza sa se casatoreasca cu o grecoaica, si de un interlop tot albanez. Adica film despre adaptare, identitate, etnie, dragoste si interes, familia in Balcani.
Cum ziceam, nimic interesant in premisa povestii, dar intriga se complica cind incepem sa descoperim ca Vini e totusi prea tinar ca sa-si asume responsabilitati, prea imigrant ca sa munceasca serios si prea nationalist ca sa-si gasesca un rost altundeva decit in propria tara/propriul trib. Se indragosteste de o albaneza, prostituata si „femeie” a unui peste de asemenea albanez, o rapeste/salveaza si asta atrage numai necazuri tuturor personajelor care il ajuta pe parcursul filmului.
Sigur ca un plot demarat de o iubire naiva si aiurea-n tramvai n-are cum sa fie ceva inteligent, dar poate prilejui ceva comentarii sau concluzii decente, cu miez sau cel putin cu bun simt si, de ce nu, cu ceva umor (negru). Problema e ca filmul se ia foarte in serios, iar complicarea firelor (triunghiul amoros dintre Vini, prostituata si peste, apoi relatia dintre fratele albanez crestinat – deci tradator – si grecoaica fiica de afacerist) n-are cum sa nu duca la un ghiveci narativ rezolvat, cum ziceam, telenovelistic.
Vini e un agent provocator in parte asumat, cind isi critica fratele mai mare pentru ca si-a parasit religia si neamul pentru o grecoaica (pe care e posibil totusi s-o iubeasca), dar daca judecam la rece ii ofera sansa legala de a avea o viata mai buna (si n-ai cum sa zici ca nu-i asa) sau cind se bate cu un administrator pentru care lucrase si care nu voia sa-i dea banii pe care-i merita (probleme sociale, Grecia, you know the drill), dar care renunta aproape imediat dupa inceperea filmului la ideile acestea si ajunge un simplu Romeo prostanac, complet incapabil sa discearna intre lucrurile posibile si cele imposibile, retardat social si acceptat de apropiati doar din ratiuni familiale.
Si pe linga toate aceste derapaje scenaristice, nici regia nu vine sa salveze ce mai e de salvat, ci rezolva tot kitsch-ul asta de complicatii amoroase in maxim 2 minute punindu-i pe toti sa se impuste mai nimerit sau mai din greseala. Fireste, finalul e amuzant, dar involuntar, caci lipsa de verosimilitate pe care o contine si transmite e ca un mesaj de „Game Over” pe care-l vezi pe ecran la sfirsitul unui joc video in care te-ai indepartat suficient de mult de scenariul pe care trebuia sa-l respecti incit nu mai ai nicio sansa sa continui onorabil. E gata. Ori renunti de tot, ori o iei de la capat, evitind sa mai ajungi in acelasi punct si data viitoare.