Povestasa si interpretul ei virgin

La mult asteptata lansare din Romania, cineastului i s-a oferit o nesperata „cireasa de pe tort”, pentru ca Volumul II din productia Zentropa Studio a fost initial interzis in cinematografe, verdictul dand nastere unui considerabil val de reactii in presa si pe site-urile de socializare. Titlul s-a aflat in atentia opiniei publice doua-trei zile, chiar si dupa ce avizul a devenit favorabil. Desigur, as putea spune ca s-a facut mult zgomot pentru nimic, dar, de fapt, a fost putin altminteri – a fost, mai curand, mult zgomot pentru a vinde mai usor...

In Nymphomaniac regizorul a realizat o suma a experimentelor tehnice sau de conceptie pe care le articulase in alte ocazii: colajul, tehnica distantarii, cronologia decalata, dar si ludicul, parodicul, autoironia si clein d’oeil-ul indreptat catre spectator. Cu toate ca are un aspect extrem de variat, inserandu-i-se scurtissime secvente din filme vechi, comentarii paratextuale sau trimiteri evidente catre lucrari celebre din istoria picturii ori a muzicii, acest jurnal de nimfomana, asa cum a fost caracterizat de critica, este in arta cinematografica ceea ce Umberto Eco ar fi numit in literatura opera deschisa de gradul al doilea. Schema simpla, prin care un personaj ia pozitia naratorului lasandu-si textul spre a fi analizat de un ascultator, se complica prin inca o interventie, cea a camerei de luat vederi, care o sectioneaza la randul ei in fel si chip. Plecand de la structurile cunoscute ale O mie si una de nopti, Povestilor din Canterbury sau ale Decameronului, modele pe cale le si citeaza direct, Nymphomaniac e o derulare in opt episoade a vietii lui Joe (Charlotte Gainsbourg) prin prisma sexualitatii. Pastreaza un ton din L’Éducation sentimentale, dar si din antica Ars Amatoria.

Desigur, von Trier deturneaza orice sansa de a vedea scene comerciale de sex, unii gasind chiar ca a reusit sa provoace dezgust pentru actiunea in sine. Dar trebuie tinut seama de faptul ca, de vreme ce parodia este unul din scopurile regizorului, prin urmare vom fi martorii unei anti-estetici a sexului. Ca si in Breaking the Waves sau in Idioterne, sexualitatea e discutata intelctualizat, servind ca tema de dezbatere in directia filosofiei, a psihanalizei sau a conotatiilor politico-sociale pe care le capata. Ca si cum s-ar afla intr-o anticamera a mortii, Joe traverseaza momentele cele mai insemnate ale existentei sale, incercand cu toata vointa sa se inteleaga, de la varsta de aur a copilariei bantuita si ea de eflorenscenta tuturor senzatiilor, pana la maturitatea care nu-i aduce decat singuratate, frica si deziulzie.

Cu tonul ei egal, sensibil, insa de o monotonie ce-ar vrea sa scoata la suprafata incercarea de obiectivitate maxima, Charlotte Gainsbourg se asaza in postura povestitorului care fie ia distanta fata de ceea ce spune, fie se acuza, transformandu-se in propriul tortionar, anuland, pe aceasta cale, sansa obiectivitatii initial mult dorite. Alunecarea in timp, rememorarea – exercitiu pe care nu-l face prima oara – este, nu doar o increderea de a gasi raspunsuri si explicatii in ceea ce a trait, dar si o certificare a traitului. Fiecare episod a fost real, intens, tulburator in felul sau, iar chemarea necontenita a sexualitatii, cand doar infiorata, cand terifiata, cand obscura, periculoasa, e o descoperire a sinelui, a unei fatete nebanuite sau, din contra, a unei ipostaze indelung asteptate. Imi amintesc, deci exist pare a vrea sa transmita povestitoarea.

Nymphomaiac este o demonstratie de proportii, pe intinderea a patru ore, potrivit careia reiese ca actul interpretarii poate fi foarte relativ si, de fapt, niciodata sincer in totalitate. In egala masura este si o reflectie asupra efectului pe care fictiunea il are asupra aceluia care o asculta. Fiindca dincolo de insiruirea aventurilor lui Joe, devoratoarea de barbati (replica imblanzita a sotiei din Antichristul) si flamanda de propriul ego, dincolo de parcursul initiatic sfarsit tragic, prin aceasta productie spectatorul e invitat sa gandeasca la o situatie posibila: cum afecteaza destinatarul un mesaj iesit din tiparele obisnuitului. Miza devine cu atat mai interesanta cu cat, destinatarul se declara cel mai potrivit lector in fabula, de vreme ce profilul sau se apropie cel mai bine de obiectivitatea absoluta. Seligman (Stellan Skarsgård), personajul cu origini evreiesti, pe care von Trier nu ar fi putut sa-l rateze, e un asexual, un intelept virgin, un ascet intr-o lume de carti si desfatari academice. Cineastul se descrie in cele doua profiluri desenate pe zidurile noptii, in fragilul malefic (Joe) si rationalul talcuitor (Seligman al carui nume se traduce, deloc intamplator, prin „cel fericit”). Din lumea intunecata, metalica, in care ploaia murdareste (nu purifica, asa cum ne-am obisnuit a crede), din aceasta anticamera a mortii, varstnicul o salveaza pe esuata, aducand-o, pe parcursul celor patru ore, spre lumina.

Seligman se prezinta astfel: „Ma consider asexual (...) Nu-i o situatie atat de iesita din comun, cum ai crede. Desigur am citi multe legate de sexualitate – Povestile din Canterbury, Decameronul, O mie si una de nopti. Si le-am citit cu mare interes si placere. Insa era doar o placere literara. Insa poate chiar aceasta ma face un ascultator si mai bun al povestirilor tale. Nu am preconceptii sau preferinte. Sunt de fapt judecatorul perfect pentru acest gen de intamplari ale tale, iar daca trebuie sa decidem daca esti buna sau rea, mie nu-mi va fi greu. Pentru ca eu nu te privesc prin ochelari colorati de sexualitate sau de experiente sexuale. Sunt virgin. Sut inocent”. „Cel fericit” realizeaza o legatura peste limitele filmului in acest mic monolog, o legatura cu toti judecatorii din operele lui von Trier si, as putea extrapola, cu cei din afara cinematografiei lui. Fie ca sunt femeile din Breaking the Waves care o condamna pe Bess, fie ca sunt locuitorii din Dogville adunati in biserica ca sa decida soarta lui Grace, fie ca e Justine fata in fata cu Claire, surorile amenintate de planeta Melancholia. Moi c’est un autre – pare ca vrea sa spuna mereu Seligman, fiindca nu renunta nici o clipa in a o deforma pe Joe cu ajutorul argumentelor sale. O salveaza din intuneric, o determina sa privesca din celalalt unghi intreaga problema expusa si sa-si schimbe interpretarea de pana atunci. Dar lumina de la capatul noptii e, totusi, una duala – frumoasa, miraculoasa, insa de neinteles, chiar amenintatoare.

Din nou, regizorul plaseaza actiunea cadru, ca in multe din realizarile sale, noaptea. Predispunand la meditatie, la visare si la disparitia limitelor dintre realitatea si fantastic, noaptea e propice atat aparitiei monsrilor ratiunii care o fac pe Joe sa se incrimineze, cat si zborului romantic prin varste si spatii cu plonjeuri in subconstient. Petrecuta la lumina lampii, nocturna nimfomanei urmeaza ritmurile lente a unui vis ce vine din trecut, are pauzele necesare reflectiei si numai aparitia zorilor risipeste atmosfera grea a „procesului”. Efectul cathartic se implineste odata cu rasaritul, si Joe are o revelatie „As vrea sa mai adaug ca, relatandu-mi povestea, pentru ca tu ai insistat sau... mi-ai permis, m-a usurat. Acum, mi-e foarte certa dependenta mea si am ajuns la o concluzie. Chiar daca numai una la un milion dintre femei, dupa cum spunea dubioasa aia de terapeuta mea, reuseste, mental, corporal si spiritual, sa se elibereze de sexualitate, atunci acesta a devenit telul meu”.         

Ar fi fost frumos sa fie asa, dar ultimele cinci minute ale cinematografului european vor avea efect si in cazul lui Joe. Protagonista adoarme cu zambetul pe buze fericita fiind ca, accidental sau nu, actul ucigas a fost un esec. Mai bine nimfomana, decat ucigasa incearca ea sa se convinga. Sub atingerea zorilor, inocentul i-a chipul perversului pentru ca von Trier sa-si inchida Sheherezada pentru totdeauna – Joe il omoara pe Seligman care tocmai vrea sa profite de trupul ei.

Ticsit de trimiteri culte, actul nararii se produce ca posibilitate a combinatiei semnelor din jur. Triada senificat-semnificant-semnificatie e speculata fara intrerupere in procesul facerii povestii. O momeala de pescuit, a farei forma seamana cu cea a nimfei, si Ghidul complet al pescarului sunt elementele care determina referintele primului capitol. Icoana in stil Rubliov, pe de o parte, deschide discutia despre cele doua biserici, cea catolica si cea ortodoxa, ele reprezentand doua mentalitati si, cum am mai spus, doua parcursuri, iar, pe de alta parte, deschide o punte catre Tarkovski, sursa principala de inspiratie a lui von Trier. Padurea de semne pe care camera de luat vederi o aglomereaza fara oprire se ofera privirii antrenate. In lipsa uor repere, lectura Nymphomaniac ar putea parea fada.

Filmul are o distributie cu nume sonore, multi dintre actorii care au vibrat la provocarea regizorului recunoscand la unison ca experienta a fost cu totul alta decat erau obisnuiti pe platourile holywoodiene. Uma Thurman (sotia domnului H) si Christian Slater (tatal lui Joe) au fost impresionati de felul in care le-a fost dat timp sa-si construiasca starea personajului in fata obiectivului de filmat ori de modul detaliat in care au discutat caracterele cu von Trier. Cinematografia europeana nu se dezminte in pregatirea muncii „actorului cu sine insusi”. Alti interpreti fetis au intrat pe roluri aproape de figuratie, cum sunt Udo Kier (un chelner) sau Willem Dephoe (domnul L), insa cu atat mai interesanti in aceste pozitii de plan indepartat.

Dupa avantul douamiist pe care cinematografia pentru o micro-societate vulnerabila il facuse in Statele Unite ale Americii cu mai cunoscutele Hedwig and the Angry Inch (regia John Cameron Mitchell, 2001), C.R.A.Z.Y. (regia Jean-Marc Vallée, 2005), Boys Don’t Cry (regia Kimberly Peirce, 1999) sau cu Soldier’s Girl (Kimberly Peirce, 2003), zona europeana a mers in aceasta directie mai degraba dupa 2010. Nymphomaniac se incadreaza in bresa unei astfel de cinematografii care ia amploare in directa concordanta cu miscarile societatii. Shame (regia Steve McQueen, 2011), Tomboy (regia  Céline Sciamma, 2011), La vie d’Adèle (regia Abdellatif Kechiche, 2013) expun conditia celor dependenti de sex, a transexualilor sau a homosexualilor, pe caile cele mai frustre. Un profil al societatii de contureaza in mod vadit: inca destul de conservatori, crezand in traditiile impuse de tendintele secolelor trecute, luptandu-se cu ego-ul pentru a-l putea intelege pe Celalalt, diferitul.

„Diferenta dintre mine si altii este aceea ca eu am cerut intotdeauna mai mult de la rasarituri... Culori mai spectaculoase atunci cand soarele tasneste la orizont. Acesta, poate, e singurul meu pacat” – ingana Joe intr-un moment de introspectie. Lars von Tier nu se opreste niciodata din a spune povesti, in stilu-i de farsa tragica, despre mari visatori, despre cei care ar fi in stare sa ridice un taram al utopiei, fiinte cu ochi avizi care sfarsesc prin a cadea victimele propriilor mari sperante.