articol
stats

Mandrie si beton - fenomen cultural?

Mandrie si beton (scurtmetraj documentar de Ioana Hodoiu si Petrut Calinescu) descrie, pe scurt, un fenomen romanesc intilnit mai peste tot in tara (romani care muncesc „afara”, vin si isi construiesc case imense in zonele rurale de bastina), dar izolat si nu cu concursul intregii comunitati. Practic, boomuri locale de comunitati rurale in care se contruiesc in mod organizat case de 2-3 si chiar 4 etaje (palate, cum le spuneam in anii ‘90) din bani cistigati in strainatate, nu existau – pina acum - decit la etnicii romi (in imaginarul popular iesean avem cazurile Ciurea si Grajduri). Numai ca in Tara Oasului (SM), fenomenul e specific comunitatii romane si a devenit analizabil din mai multe perspective.

La o prima impresie, ai crede ca pe acesti oameni i-au inspirat comunitatile rome si cultura lor specifica (adica „manelizarea”). O oarecare filiatie exista (manelisti de etnie roma adusi la petreceri si nunti, dezechilibru intre standardele vestimentare si cele arhitecturale etc.), dar daca analizam mai detaliat, vom descoperi ca actiunea de a construi nu e gratuita si doar opulenta. Casele sint simboluri, iar aparitia lor vine sa inlocuiasca vechile traditii violente (cutitarismul s.a.) de stabilire a ierarhiei sociale.

Daniela Moisa, antropolog, si-a dat doctoratul in etnografie in 2010 avind ca subiect simbolistica casei in aceasta zona din nordul Romaniei. Ea a descoperit ca obiceul arhaic al vendetei, disparut o data cu civilizarea populatiei, a fost reinventat si redenumit: Lupta in casi. Asta implica mai multe traditii sau obiceiuri comune precum nunta si petitul. De exemplu, daca un tinar care vrea sa se casatoreasca si are un „contracandidat” ce detine o casa cu 2 etaje, el va trebui sa-si construiasca (de la zero sau sa si-o upgradeze pe cea existenta la) una cu 3 etaje.

Competitia insa nu e haotica, ci are regulile ei nescrise, de care tin cont toti participantii. Reluind exemplul anterior, daca contracandidatul are casa cu 2 etaje, nu poti sa-ti faci una cu 4 etaje. Comunitatea va considera imediat ca vrei sa te falesti, ceea ce nu e de bine. La fel, „fala” functioneaza si daca „provoci la duel” un consatean care nu e capabil sa se „lupte” cu tine; n-are niciun sens o provocare care nu poate fi intoarsa. Totodata, „gura satului” - acest arbitru colectiv si neoficial al competitiei -, se ocupa de respectarea unei alte reguli: daca iti faci o casa de „om serios” si exista suspiciuni ca banii pe care i-ai folosit, i-ai cistigat prin mijloace „mai putin oneste”, esti ca si descalificat.

Da, aceasta competitie are si principii: onoare, munca, cinste etc. La fel cum aflam si din scurtmetraj, acesti oameni reusesc sa stringa atit de multi bani (lucrind ca menajere, constructori etc.), muncind multe ore pe zi si refuzind cu abnegatie sa-si imbunatateasca si standardele de viata; in film, un domn la vreo 40 de ani povesteste cum „a fost bolnav” o saptamina dupa ce a baut o bere (scumpa!) intr-un local din Paris, cheltuind bani pretiosi. Tot in film vedem cum acesti romani se dedubleaza aproape perfect: in strainatate locuiesc in corturi sau in locuinte improvizate in paduri (sau in case parasite, squaturi etc.), bind apa din Sena (informatie aflata din articolul Danielei Moisa, Du couteau a la maison, aparut in revista Martor, nr. 16/2011), iar acasa, in Romania, locuiesc in case imense („mai mari decit Biserica”) si in ceea ce considera ei a fi „lux”.

Insa acest fenomen are si nuante de aculturatie (care aici e un hibrid intre semi-nomadism si neocolonialism cultural), nu e definitivat. Asa cum totul a inceput in anii ’60 ai secolului trecut, cind certezenii (locuitorii satului Certeze, devenit faimos o data cu filmul Code inconnu facut in anul 2000 de Michael Haneke) deveneau muncitori „in delegatie” si reauseau sa cistige, muncind si 16 ore/zi, aproape de 3 ori mai mult intr-o luna decit minerii (care, se stie, erau categoria muncitoreasca „campioana” la salarii), continuind cu migratia ilegala (in anii ’90) – devenita ulterior legala spre sfirsitul anilor 2000 – in statele vest-europene, era firesc sa se ajunga si la ridicarea standardului de viata, nu doar la un upgrade simbolic.

Unul din personajele scurtmetrajului Mandrie si beton, Patrick „Specialu’” Dorle, e patronul unei firme de constructii in Paris (desi nu pare chiar plauzibil, investitiile de care e capabil ii justifica titulatura) care si-a construit in satul sau natal o baza sportiva. El reprezinta nu doar depasirea cutumelor rurale (are Ferrari, asculta muzica sud-americana, e imbracat bine si accesorizat pe masura – se cam „faleste”, adica) ci un nou nivel de aculturatie: capitalismul vest-european transferat in satul etern romanesc. Caci baza sportiva construita de el, e in primul rind – desigur – o pasiune, dar si o afacere. El nu mai e muncitor, ci patron.

Probabil locuitorii satelor prezente in film nu vor face foarte usor tranzitia de la ideea de bogatie prin posesiune de imobil la bogatia in conturi, sau alte modalitati „protestante”, oarecum iconodule, insa asta e marea provocare care li se intinde: vor reusi sau nu sa upgradeze inca o data conflictul simbolic? Vor continua sa locuiasca in paduri (in afara) si sa-si investeasca toti banii cistigati acolo intr-o casoaie, sau vor prinde gustul business-ului, upgradindu-si totodata si standardele de viata? Vor parasi la un moment dat satul sau il vor transforma de-a dreptul (asa cum face Patrick Dorle) intr-o periferie urbana?

Articol scris de Iosif Prodan | Vin, 11/01/2013 - 16:25
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului iosif