- 2335
Al cincilea lung-metraj al lui Corneliu Porumboiu este o fabulă post-modernă, în care moștenirea cinematografică a genurilor noir şi neo-noir se împleteşte cu influenţe contemporane din seria auteur-urilor Jim Jarmush sau Aki Kaurismaki. Istoria poliţistă recuperează un personaj din filmul „Poliţist, adjectiv”, pe care îl plasează, zece ani mai târziu, în cu totul alte spaţii. Primul sentiment surprinzător provocat de peliculă este acela al unui film românesc internaţional, turnat parţial în Spania (unde au avut loc două săptămâni de filmare) şi încheiat cu o secvenţă mizanscenată în Singapore, care prezintă într-o formă sintetic-reconstitutivă preocuparea regizorului pentru grădini. Există şi o grădină reală în film, aceea care înconjoară casa mamei personajului principal, Cristi (Vlad Ivanov), aceste două personaje fiind legate de cea mai puternică relaţie din film, chiar dacă scenarizată în replici puţine şi reţinute. În ultimul act al filmului, mama doreşte să-şi vândă casa pentru a-şi interna fiul într-o clinică din străinătate.
A doua relaţie ca importanţă din film este cea între polițistul corupt Cristi şi o femme fatale interpretată de Catrinel Marlon. Începând cu o scenă de sex mimată pentru a păcăli vigilenţa poliţistului, care îl urmăreşte pe Cristi prin camere de supraveghere, şi terminând cu întâlnirea concluzivă din Singapore, raportul dintre cei doi se integrează perfect cu procesul de învăţare al limbajului fluierat, adevăratul punct de atracţie al filmului. Transpunerea acestui mod de comunicare din mediul cvasi-rural al insulei La Gomera, unde a fost practicat iniţial, în jungla urbană a Bucureștiului creează o imaginea nouă a unei reţele funcţionale la etajele superioare ale clădirilor, o modalitate de camuflare a intențiilor, care se doreşte mai performantă decât cele mai noi tehnici de supraveghere ale poliţiei. Caracterizabil prin ineditul formei de comunicare într-un peisaj altfel dominat de limbajul verbal, fluieratul face parte din aproximativ 40 de comunităţi din întreaga lume, care se exprimă în acest fel, în insula La Gomera din arhipelagul Canare acesta fiind predat inclusiv în şcoli, pentru a se păstra tradiţia.
Lupta dintre mafie şi poliţie structurează filmul, care nu-şi împarte, totuși, protagoniştii în „cei buni” şi „cei răi”. Polițistul Cristi face parte din ambele lumi, menţinându-şi slujba la poliţie dar colaborând şi cu reprezentanţii mafiei pentru a învăţa limbajul fluierat şi a-i ghida către suma de bani (30 de milioane de euro) ascunsă într-un loc ştiut doar de personajul Nagy Zsolt şi de un recepţioner de hotel (Istvan Teglas). Filmul are o structură de puzzle, începând cu ajungerea lui Cristi pe insula La Gomera şi continuând cu flashback-uri, care explică acțiunea. Împărţirea în capitole intitulate cu numele personajelor principale aduce aminte de „Pulp Fiction”, ambiţia de a face un film poliţist cu elemente inedite (limbajul fluierat, folosirea de multe ori ironică a ilustrației muzicale, cu un accent pus pe muzica de operă, utilizată mai ales în locaţia hotelului) şi marcat de o privire postmodernă asupra genului individualizându-l pe Corneliu Porumboiu drept un regizor care este conştient de evoluţia genurilor cinematografice, dorind să facă un film care ia în considerare istoria acestei arte. O dovadă în plus e reprezentată de includerea în montaj ale unor fragmente de filme, pe care personajele (din care face parte de fiecare dată Cristi) le vizionează în diferite etape ale acţiunii, filme care par să oglindească parcursul pe care-l traversează.
Cu intenţii clare de a contura un film inteligent, care să vină în întâmpinarea dorințelor unui public cunoscător al genului poliţist, Corneliu Porumboiu livrează o comedie atipică pentru peisajul cinematografic românesc, care se detașează prin folosirea inovativă a limbajului fluierat (El Silbo) şi printr-o structură provocatoare, care împinge permanent spre deznodământ aflarea informaţiilor esenţiale: unde sânt banii şi care dintre personaje va reuşi să ajungă la ei.