articol
stats

Juan Pablo Rebella – Whisky sau "Zambiti va rog”

Whisky” mi-a fost recomandat pe ocolite de ziarul meu de moravuri grele. Printre sughituri de ras, de frustrare tipic romaneasca (umana, in cele din urma) si de alte injuraturi mentale cu iz politic, mi-am spus ca as putea incerca un film in care sosetele au si ele rolul lor. Semnatarul articolului concluziona intrigant: femeilor le plac barbatii care poarta sosete vesele.

Din 3,3 milioane de locuitori ai Uruguay-ului, 1,7 milioane trăiesc în capitala Montevideo. De acolo vin si cei doi regizori ai acestui modest act de maiestrie cinematografica: Pablo Stoll si Juan Pablo Rebella.  Dupa debutul din 2001 cu „25 Watts”, in 2004 duo-ul uruguayan avea lanseze „Whisky”, o incursiune de 90 de  minute si ceva in viata a trei personaje carora destinul nu le ofera surprize spectaculoase, ci doar ii urmareste, taciturn si impersonal,  in umanitatea lor  atat de absurda, incat in final, vei concluziona ca ai ras doar cu jumatate de gura.  Regizorii nu intorc  nici o clipa spatele realitatii, o imprima sec pe celuloid, asemeni unor anonimi care-si baga nasul in viata a trei straini, dar par ca nu se lasa impresionati asa usor.

Jacobo Koller este patronul unei fabrici decrepite de sosete, cu trei angajati la activ. Trecut bine de 60 de ani, Jacobo e genul de mos ursuz, eficient in rutina lui zilnica, inexpresiv in reactii si cumva un intarziat al timpului sau. Aparatura veche, lipsa unui fax, si totala absenta a unui zambet, fie el si cinic, te indeamna sa-l compatimesti din prima clipa. Parca ar semana cu o ruda de-a ta. Aceea pe care toti se codesc sa o invite la diverse evenimente familiale doar pentru ca ar strica atmosfera de voiosie, amintind tuturor, subliminal, de propriile ratari personale.

Marta este asistenta lui, secretara si mana lui dreapta. Prima care ajunge la serviciu si ultima care pleaca. Cea care ii pregateste ceaiul de dimineata, ocupandu-se in acelasi timp de fabrica, de cele doua angajate, de acte si, mai nou, de ceremonia de punere a pietrei funerare pentru mama defuncta a lui Jacobo. Fara familie, solemna in fiecare gest, Marta seamana in rutina ei tacuta cu seful sau. Cei doi au putine sa-si spuna si, in consecinta, interactiunile lor verbale nu produc ecou. Raman agatate undeva in atmosfera apasatoare, tradand adevarate vocatii de solilocvii.

Al treilea personaj este fratele lui Jacobo, Herman. Casatorit, cu doi copii si o fabrica de sosete adecvata timpurilor moderne, acesta pare (!) ca seamana prea putin cu taciturnul sau frate. Anuntand venirea sa din Brazilia pentru ceremonia mamei, acesta il determina pe Jacobo sa puna in actiune un scenariu cu adevarat trasnit.  Pentru a lasa impresia unei vieti normale, Jacobo o va ruga pe Marta sa pretinda ca este sotia lui si, surprinzator, aceasta accepta mascarada, refuzand orice fel de compensatie.

Din acest moment, nu iti vei mai putea dezlipi ochii de pe ecran (in ciuda absurdului tragi-comic, a austeritatii camerei ce se misca lent in cadru, a comicului dureros si a situatiilor in care cei trei interactioneaza la modul cel mai minimalist cu putinta, dezvaluind in cele mai infime detalii tragedii personale, traduse in final in simple oportunitati pierdute).

Jovialitatea lui Herman o readuce la viata pe Marta, in timp ce relatia sa artificiala cu Jacobo devine din ce in ce mai incomoda. Marta va surprinde prin tot ceea ce dadea de inteles ca nu este iar Jacobo va confirma ceea ce a aratat din prima clipa. Privitor fiind la aceasta poveste in care se vorbeste aproape soptit iar personajele nu dezvaluie prea mult, ci doar ce recunosc pentru sine, te vei simti complice, putin trist la gandul ca viata are gust amar, un pic vesel ca nu inceteaza sa te surprinda.

Daca ar fi sa dau o nota acestui film nu as face-o in cele din urma. As gasi mai potrivit sa las sa vorbeasca in numele meu magnetul de pe frigiderul lui Jacobo, acela pe care Herman ar vrea sa imprime un calendar si logo-ul firmei pentru a-l da angajatilor sai. Thumbs up „whisky”!

In 2004, filmul era premiat la Cannes in sectiunea „Un Certain Regard”, in 2005 castiga Trofeul Transilvania iar in 2006, Juan Pablo Rebella avea sa sinucida la doar 32 de ani.

Ajungi sa pretuiesti viata doar daca ai un nebun simt al umorului. Cu cat mai negru, cu atat mai bine. Mi-e dor de sosete colorate.

Resurse
Video: 

Trailer

Trailer
Articol scris de Sorana Secu | Mar, 28/07/2009 - 11:51
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului soranaro

Comentarii

credeam si eu ca e la vreun cinema si eram bucuros ca pot in sfarsit sa-l vad. dar nu
Din pacate, nu. E genul de film pe care il vezi proiectat doar la festivaluri.