articol
stats

Force Majeure - sau despre cum poti inota in amontele capriciilor cliseului

O noua productie, de data aceasta suedeza, dovedeste inca o data atuurile pe care cinematografia europeana le are fata de cea americana. Lipsa cliseelor si cadrelor epileptice ofera atit de mult spatiu instalarii dialogului si creeaza in acelasi timp o stare de verosimilitate neobisnuita. Parca magia filmului, asa cum cuprindea publicul la rasarit de secol XX, inca exista in ragazul intim pe care il ofera din ce in ce mai putine productii. Un exemplu in aceasta directie este noul film al regizorului Ruben Östlund (n. 1974). 

Ca alti predecesori scandinavi, precum Ingmar Bergman si Lars von Trier, suedezul s-a ocupat si de regie, dar si de script. In aceeasi ordine de idei, trebuie mentionat ca efortul lui sincretic a fost unul reusit, avind ca rezultat final productia care a ajuns pe marele ecrane  la jumatatea anului 2014 sub titlul de Force Majeure .

Scriptul urmareste vacanta la ski a unei familii suedeze in Alpii francezi. Parintii si cei doi copii ai lor sunt surprinsi, pe cind serveau prinzul la restaurantul hotelului, de o avalansa provocata de autoritati care pare, la un moment dat, sa scape de sub control si sa se indreapte amenintator spre ei. Panica se instaureaza pe terasa restaurantului, iar tatal, interpretat de  Johannes Kuhnke,  alege ca in momentul calamitatii sa-si ia telefonul si manusile de pe masa si sa fuga spre siguranta. Mama, interpretata de Lisa Loven Kongsli, este frapata de atitudine sotului de a-si parasi familia intr-un astfel de moment. In cele din urma, avalansa se opreste inainte de a lovi restaurantul si clientii se reaseaza la mese. Prinzul, pentru familia suedeza, continua intr-o liniste tensionata. Urmatoarele zile de vacanta vor fi caracteristice unui razboi rece;  nelipsite de  crize – bineinteles.

Avalansa artificiala, paradoxal, descopera caracterul fortat al mariajului   celor doi parinti. Martori ai acestei revelatii vor fi copiii si prietenii cuplului. Regizorul urmareste conflictul celor doi timid, aproape tot timpul din spate, retras, lasindu-le intimitatea de care au nevoie pentru a oferi verosimilitate, obtinind astfel empatia privitorului. In unele scene se pot observa influente fade din Tarkovski. Linistea apasatore alimenteaza o tensiune care nu-si gaseste rezolvarea in incercarile sterse ale cuplului de a trece peste momentul avalansei. Pentru a-si ascunde neputinta, sotul refuza lamentabil sa-si recunoasca fapta. Tocmai aceasta incapacitate, de altfel foarte bine conturata de actorul suedez, hraneste conflictul constant.

Jocul celor doi actori principali surprinde prin forta si printr-un soi de dinamica neobisnuita obtinuta deopotriva din static si mobil, din iuresul tacerii si din mutenia cuvintelor. Gestul, or lipsa lui, inlocuieste  monopolul cuvintului. Privirea sotului marcat de propriul act dizgratios cere iertare intr-o maniera mult superioara oricarei gaselnite pompoase pe care, poate, ar oferi-o cuvintul. Iar in acest context, avintul gestului intrece viteza rostirii cuvintului, esapind cinic minciuna. Astfel, filmul nu abordeaza relativitatea adevarului; nu exista doua adevaruri ipotetice care trebuie demonstrate. Dreptatea ii revine sotiei, iar acest lucru este stiut de ambele parti aflate in litigiu. Particularitatea conflictului este construita exclusiv pe bazele socului survenit in urma accidentului, iar neputinta sotului in acel moment decisiv aduce cu sine un dezechilibru privind status-quo-ul barbatului in familie. Procesul de aprofundare pe aceasta problema, surprins printr-un script minutios si totusi sincer, este un triumf analitic ce tradeaza psihologia cuplului intr-o situatie limita.

Bucurindu-se deja de o nominalizare la Globurile de Aur si de un premiu la Cannes, Force Majeure isi intareste statutul de reusita cinematografica. Mai mult decit atit, productia, trebuie sa marturisesc, este un triumf dramatic. Stilul scriitoricesc al lui Ruben Östlund surprinde prin onestitate caustica si umor negru. Asa cum aminteam si anterior, preferinta regizorului de a crea spatiu si de a nu fi intruziv, atit in jocul actoricesc cit si in ceea ce priveste agasarea privitorului, mentine la un nivel constant nelinistea creata de conflict. Evitindu-se clisee si scurtaturi demne de kitsch, adica o avalansa controlata de stari si sentimente, se poate observa in urma acestui triaj o versomila forta tacita pe care inca o poate oferi filmul. Chiar daca tema productiei a fost abordata, intr-un fel sau un altul, de nenumarate ori, particularitatile conflictului si maniera sa naturala de desfasurare ii ofera autenticitate – lucru rareori intilnit in malaxorul de idei si abordari sintetice pe care il ofera, cu precadere, cinematografia acestui secol. Inchei in nota in care au apreciat criticii de la Cannes Force Majeure : un certain regard.

 

*Guest writer pentru acest articol este Marius Patrascanu, student la Jurnalism teatral in cadrul UAGE Iasi.

Resurse
Video: 

Trailer

Trailer

Avancronica


Articol scris de Guest writer | Joi, 29/01/2015 - 16:48
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului guestwriter