articol
stats

Dupa dealuri, la rece

Mi-a luat aproape doua saptamini pina sa ma pot aseza si sa scriu recenzia la filmul Dupa dealuri. Nu pentru ca Cristi Mungiu este cel mai premiat regizor roman, sau pentru ca e cel mai iesean sau cel mai cel. Ci pentru ca filmul m-a impresionat pe moment, am savurat fiecare minut din cele 150, dar parca n-a fost atit de hardcore pe cit ma asteptam.

Dar cind zic hardcore nu ma refer la senzatii extreme de horror, insa macar un thriller in genul 4,3,2 n-ar fi stricat. In schimb, acum Mungiu descrie atent, documentaristic (daca as putea spune asa) si ecranizeaza „ca la carte”. Insa emotia, frica si toate afectele pe care le traisem la precedentul film, aici au fost doar placeri estetice nefinalizate cu un catharsis de prima mina.

Apoi a mai fost asteptarea spectatorului implicat care voia sa vada cum BOR este terfelita din toate unghiurile. Dar nu din ideologie, ci pentru ca intimplarea reala este incalificabila si trebuia „crucificata”. Asta i s-a mai reprosat lui Mungiu de catre citiva critici romani chiar dupa proiectia de la Cannes – prea e gri, prea nu „ia taurul de coarne”. Dar daca e sa fim politically correct il apreciem, desigur, pe regizor pentru impartialitate si decenta istoriografica. Bravo!

O alta chestiune care nu m-a prea convins a fost o oarecare falsitate a mizanscenei. Sint anumite secvente pe deplin justificate narativ, dar care in fata camerei par nenaturale, voit violente (intr-un scurt acces de gelozie, Alina – personajul extra-monastic, ulterior crucificat – se zgieste la o alta maicuta care sare de parca l-a vazut pe Diavol). Poate ca sint eu putin contrarian, dar lista nu se opreste aici.

Personajul (oarecum) central – Alina de care tocmai va ziceam – are un profil tare ghidus: e orfana, a locuit la orfelinat pina la 18 ani (aflam „printre picaturi” ca a si fost abuzata psihic); pleaca apoi singura in Germania sa lucreze, iar acum se intoarce in tara sa o revada si sa o ia cu ea pe cea mai buna prietena, Voichita, care a intrat intr-o manastire de unde nu prea vrea sa plece. Ajunsa in manastirea Tanacu, Alina are primele tulburari psihice, iar institutia abilitata sa le trateze – spitalul – o trimite frumusel inapoi la manastire (loc care-i produsese de fapt aceste crize). Pe linga un background social foarte colorat, iat-o prinsa la mijloc intre doua institutii (religioasa si laica, deopotriva) care n-o pot salva. Ce personaj! Hai sa-l exploatam putin din punct de vedere cinematografic!

Problema nu e ca personajul n-ar fi ofertant dramaturgic, ci ca e prea mult, e prea evident – cere sa se faca un film despre el (daca vreti, Alina e o eroina tragica, nu dramatica). Ori de asta subiectul era (si probabil inca mai este) greu abordabil – e prea melodramatic si risca sa sune fals daca nu-l recontextualizezi (asa cum povestea Andrei Serban care l-a pus in scena la New York – si-a dat seama ca poate lucra pe poveste atunci cind a putut ride pe seama ei; atunci cind s-a detasat). Insa Mungiu a mers mai/prea departe – s-a detasat pina la abordarea rece, jurnalistica. El efectiv a ecranizat romanele doamnei Niculescu-Bran si a pus fiecare vinovat la locul lui; iar acum prezinta filmul drept suport de discutie pentru credinta si raportare personala fata de religios si biserica. Ori eu asta n-am vazut in film. Pentru mine s-a oprit la stadiul de documentar ceva mai fictiv.

Dar nu ma-ntelegeti gresit: estetic vorbind, filmul functioneaza perfect (vezi recenzia lui Gorzo). E probabil cel mai bun film romanesc al anului (a fost deja selectat sa reprezinte Romania la Oscar) si va mai fi proiectat si peste ani.

Resurse
Video: 

Dupa dealuri [Trailer]

Dupa dealuri [Trailer]

Reactii Vaslui

Reactii Vaslui

Reactii Cimpina

Reactii Cimpina
Articol scris de Iosif Prodan | Mar, 09/10/2012 - 09:33
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului iosif