DOCEST 2011: Joi, a 4-a zi

Scoala Noastra e un documentar romanesc fara pretentii, fara intentii estetice declarate, care urmareste de fapt sa spuna o poveste. Una care sa intareasca (pentru a cita oara?) dictonul “viata bate filmul”. Personajele principale sint 3 copii romi, care iau parte (fara voia lor) la un proiect politic de integrare a elevilor de aceeasi etnie in scolile romanesti. Actiunea se petrece in Tirgu Lapus, undeva in judetul Maramures. Ei locuiesc intr-un cartier cu populatie majoritar roma si au chiar si o scoala acolo (e mult spus scoala; practic e o cladire cu 2 incaperi), insa Uniunea Europeana dezavueaza astfel de situatii (sistem educational cu segregari etnice). Aceasta fiind situatia, primarul din localitate este nevoit sa inchida "scoala" si sa-i mute la o institutie din oras, unde majoritatea elevilor sint romani. Problemele sint insa mult mai complicate: educatia pe care au primit-o in cartierul lor nu poate fi evaluata (practic, sint analfabeti) si chiar daca unii au virsta de 16 ani, trebuie sa fie inscrisi in clasa I. Birocratia isi spune din nou cuvintul, iar destinul acestor copii este deopotriva trist si revoltator: cei mai multi renunta la a-si mai continua studiile.

Cintece de leagan e o abordare feminina fara doar si poate: regizoarea opreste pe strada oameni de toate virstele si ii intreaba daca isi mai aduc aminte cintecele de leagan pe care le cintau parintii lor cind erau mici. Cei mai multi zimbesc si par luati prin surprindere, insa acesta e doar inceputul: demersul Tamarei Trampe este acela de a stirni o introspectie a subiectilor care sa-i determine sa reflecte la ce a insemnat copilaria lor; copiii intervievati raspund la aceleasi intrebari, insa raspunsurile lor sint la timpul prezent, iar rezultatele sint surprinzatoare si fermecatoare in acelasi timp. Cu ceva mai multe ambitii estetice, acest film (spre deosebire de Scoala Noastra) incearca sa spuna o singura poveste cu mai multe personaje ce nu se cunosc intre ele, iar rezultatul e cu atit mai valoros.

El Sicario, documentarul lui Gianfranco Rosi, premiat la Festivalul de Film de la Venetia in 2010, e cel mai puternic film de pina acum din editia actuala a DOCEST-ului. Fost membru al unui cartel de droguri din Mexic, personajul nostru (ale carui nume si date nu le cunoastem; e evident de ce) apare in cadru purtind o pinza neagra pe cap si timp de jumatate de ora unghiul camerei ramine acelasi: el sta pe un fotoliu tinind in mina o carioca si un caiet cu foi albe pe care deseneaza (si explica in acelasi timp) cum functioneaza un cartel si cum a decurs viata&cariera lui in aceasta organizatie timp de 20 ani. Ca spectator, nu te plictisesti nicio secunda! Pentru a dinamiza filmul, acest personaj incepe sa exemplifice (aflindu-se intr-o camera de hotel) modurile de tortura pe care la aplica persoanelor rapite de cartel. Subiectul in sine nu e nou, s-au facut destule filme de fictiune, insa informatii precum implicarea guvernatorilor mexicani in afacere, „casele de siguranta” (cladiri de locuinte propriu-zise) in care sint „depozitate” zeci de cadavre (cu deplina cunostina a autoritatilor) si culminind cu cifre efective despre mii de rapiri anuale – cazuri evident nesolutionate – dau filmului nota macabra si infricosatoare. Finalul este total imprevizibil – cum a a reusit acest personaj sa iasa din cartel, care este noua lui identitate spirituala si ce pret este pus pe capul lui sint informatii care intregesc experienta cinematografica.