articol
stats

Destine miniaturale sub un cer tern

Daca spui Sasa, Grisa si Ion, Plictis si inspiratie sau Cand se stinge lumina aproape orice roman sau moldovean va incepe sa  zambeasca si sa citeze cele mai cunoscute replici, evident, incercand sa pastreze accentul inconfundabil al personajelor. „Viata-i miere si chisleag”, „Tot ii bun” sau „Iti dau o suta de dolari daca bagi un bec in gura si-l mai scoti” sunt doua cateva dintre cele mai celebre „refrene” dupa care poti adauga, pastrand zambetul, numele lui Igor Cobileanski. Ca si caragialismele, „cobileancismele” un intrat in limbajul nostru comun, estompand vechi traume politico-economice si acoperind doar zona de umor din care trecutul se anuleaza treptat. Specialist in scurt metraj, regizorul s-a lansat odata cu Tache (2007) in lung metraj pentru televiziune, iar cu La limita de jos a cerului (2013) in filmul artistic de lung metraj.

Ca orice degustator impatimit al filmului est-european, asteptam cu nespus interes vizionarea ultimei prodictii a lui Igor Cobileanski, prezentata initial in Festivalul de la Karlovy Vary in competitia „East of the West”, apoi premiat la Cottbus in Germania. In Romania, La limita de jos a cerului a fost recompansat cu doua premii Gopo (din paistrezece nominalizari care au propulsat coproductia in prim-planul cultural romanesc) la categoriile „Cel mai bun film de debut” (lung metraj) si „Cea mai buna imagine de film” (lung metraj). Astfel promovata, titlul venit de la Saga Studio creeaza asteptari destul de mari si, recunosc, nu am vrut nicidecum sa cred in impresiile cvasi-sceptice ale lui Tudor Caranfil exprimate intr-o corespondenta din perioada Festivalului Karlovy Vary.

Prea mult minimalism, insa, strica – aceasta e concluzia cu care am ramas chiar si dupa cateva zile de la proiectia din Iasi de la Cinema City. Scenariul, o colaborare intre Igor Cobileanski si Corneliu Porumboiu (varianta initiala fusese scrisa de cineastul roman pentru o realitate vasluiana), e de o simplitate care, tocmai din aceasta pricina, ajunge in previzibil. Si-ti si rapeste ceva din efectul lui „ce urmeaza?”, care, acolo in fotoliul comod de spectator, te pune putin pe focul dramatismului. Atmosfera de pe ecran se extinde in sala – o lume plata, in care se vorbeste si se traieste putin, unde violenta sau turnatoria sunt mosteniri vechi si sunt firesti, nu impresioneaza spectatorul, ci doar ii ofera o panorama foarte clara a unui spatiu, a unei geografii politice. Oglinda, si cam atat. Dupa felul in care priveste Viorel (Igor Babiac), cu un ochi la fel de inexpresiv ca si mediul in care traieste, ca si cerul sub care exista, se poate intelege cu usurinta ca perversitatea, minciuna si jocul periculos se ascund sub masca inocentei. Chipul personajului nu transmite nimic din furtuna interioara, pentru ca la limita de jos a cerului dorintele sunt mici, viata e banala, iar orizontul – oricum inchis – e neobservat de ceilalti. Actantii nici macar nu sunt interesati de orizont, chiar daca, aparent vor sa-si ia zborul cu deltaplanul – „vrei sa zbori sau sa fumezi?” il intreaba Viorel pe Gasca (Sergiu Voloc), replica sugestiva pentru devierea perpetua de la drumul care ar trebui sa conteze.

Aflat intr-o zona a deriziunii, in care intrebarile existentiale si visele nu-si au locul, locuitorul unui oras aproape uitat si de cei care stau acolo, se limiteaza la foarte putin: femeile s-ar vinde pentru aproape nimic, tinerii castiga ceva din micul trafic cu droguri sau accepta orice slujba ca sa-si castige viata de pe azi pe maine. Se traieste in imediat si din maruntisuri: bem o bere, facem niste clatite si mai mult ne chinuim sa construim un deltaplan, decat reusim sa ne desprindem de pe pamant cu el. Metafora zborului imposibil, frant, e excelenta, tratata fiind din perspective diferite, insa pentru ca e unica, nesustinuta si de alte subteme, ajunge sa se sufoce in propriul solipsism.

Pe ecran, la suprafata, personajele sunt schitate, in sensul ca biografiile lor sunt creionate in linii mari si nici sentimentele nu transpar prea usor. Gasca e un baiat care s-a obisnuit cu obscuritatea unui garaj in care fie imparte pliculete de iarba, fie mai mestereste ceva la visul lui de a zbura, constient insa ca viata nu are sens si nu merita nici un efort in plus. Singurul fior care pare a-l anima e instinctul de camaraderie cu „vecinul de transee”, pentru ca, probabil, isi da seama ca soarta celor implicati in trafic ar putea fi si a lui in orice clipa. Sergiu Voloc isi cantoneaza interpretarea in linia cunoscuta, egala de la un capat la altul, incadrandu-si personajul in limita stricta a story-ului. La fel, fara a face un pas in afara indicatiilor, sunt si ceilalti actori: Igor Caras-Romanov (Vivi, politistul „caritabil”, un parvenit cu masina luxoasa pe strazile deprimante ale urbei), Ela Popescu (frizerita care uita uneori ca e din Republica si greseste accentul – din intamplare?!), Angela Ciobanu (mama care inceraca sa-si stapaneasca emotiile la gandul ca Viorel ar putea sa iubeasca o fata si sa vina cu ea la masa, duminica, sa i-o prezinte). 

In mod evident, zonele care exceleaza in film sunt cele de umor negru, locul in care realitatea intra in golurile absurdului. Atentia pentru detaliu e, din nou, un atu al regizorului care nu uita niciodata cat de importante sunt ironia sau situatiile „in coada de peste” din cinematografia est-europene. Imagini frontale cu ziduri si parteruri de blocuri cenusii pe langa care trec oameni incovoiati (de greutatea plaselor sau de grijile sub care cerul ii striveste). Caini comunitari, firme bilingve (romana/rusa), European press si ziarul „Comunistul” – toate simboluri ale unei societati desprinse dintr-un fel de lumea a treia, dintr-o zona in care imperiul URSS s-a dizolvat, lasand in urma ravagiile parca mai puternice aici decat in intreg blocul estic. Lipsa de speranta, fenomenul masiv al emigrarii si gustul amar al saraciei (financiare, dar si sufletesti sau culturale) sunt tarele de pe profilul unui Est parasit intre betoane si fabrici de fier vechi. Cu totii recunoastem aceste cadre care, de la un anumit punct, au si o oarece nostalgie. Decupate parca din Vozvrashchenie / Intoarcerea (regia Andrei Zviagintsev, 2003) sau din To vlemma tou Odyssea / Privirea lui Ulise (regia Theos Angelopoulos, 1995) imaginile studiate de Oleg Mutu sunt intr-adevar perfecte. Filmate de pe umar, dar in long take-uri, sub reteta cinematografiei estice, cadrele au adesea un balans abia perceptibil care lasa putin senzatia confuziei, a dezechilibrului usor, stare generala pe care o traiesc zilnic personajele. Nu exista un punct fix, indiferent de ceea ce crede o mama sau un om al ordinii publice. Se poate intampla orice intr-o scara de bloc, pe strada in timpul noptii – intr-un univers care se clatina, labil, ca si cum pamanutul fuge de sub picioare, in vreme ce, deasupra, cerul apasa.

La limita de jos a cerului a fost adus la Iasi de Asociatia Alternative Sociale in cadrul evenimentului „Acasa, in Romania”, editia a III-a, realizat in parteneriat cu Organizatia Internationala pentru Migratie (OIM), Biroul in Romania.

Resurse
Video: 

Trailer

Trailer
Articol scris de Ioana Petcu | Mie, 18/06/2014 - 13:14
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului ioana.petcu