Concurs: Zilele Cinematografiei Portugheze, editia a doua

Paulo Coelho- "La raul Piedra am sezut si am plans", pentru modul unic al acestui autor de a descrie o poveste de dragoste, in care iubirea pare a fi atemporala iar sufletele pereche sunt unite in ciuda timpului si a greutatilor vietii.

Antonio Lobos Antunes - Manualul inchizitorilor. Pentru mine, romanul acesta este marea piesa a lui Antunes: halucinant si cu un umor macabru, este singurul roman experimental care m-a emotionat. Nu ma refer la a emotiona in sensul de "a sensibiliza", ci in sensul in care Manualul inchizitorilor declanseaza o avalansa de emotii amestecate, aproape insuportabile. Antunes nu se opreste la a se juca stilistic, ci descompune ceea ce stim despre roman, despre cum ar trebui sa sune o poveste, despre cum ar trebui sa arate si sa se poarte oamenii. Personajele lui apar cu suferinte diferite, insa le uneste o durere pentru care nu gasesc consolare - unii i-ar putea spune simplu: nebunie. In fragmente intercalate, nebunia lor apare splendida: de exemplu, Francisco, unul din ministrii lui Salazar, traieste iluzia singurei sale iubiri, chiar daca ea nu mai exista. Tii la mine, Isabel, nu-i asa ca tii? este refrenul acestei inselaciuni. De altfel, numai refrenele obsesive, precum cel citat, structureaza cartea, relatarea fiind un torent al constiintei. E ca si cum psihologia a mai multor personaje, complexa si incurcata, se revarsa peste cititor. In plus, pe linga istoria lor iluzorie se impleteste firul acelui mare personaj din multe carti ale autorului: Portugalia, o tara a iluziilor. A pune o logica in acest labirint in care ne invita Antunes ar insemna a domestici o frumusete salbatica. Scrisul lui Antunes, atit de departe de ritmul logic al realului, trezeste ritmul inconstient al cititorului, valul de ginduri, temeri si necunoscute pe care toti am vrea sa le controlam. E o carte care dezlantuie mintea. Pentru mine, Manualul inchizitorilor nu e o simpla experienta de lectura, ci o restructurare a lecturii. Nici o carte nu mai e la fel dupa Manual...cel putin, o vreme.

Paulo Coelho - "Alchimistul": pentru mesajul subliminal integrat in esenta cartii. Pentru ca cine o citeste o simte in profunzime si, daca nu are revelatia, cel putin i se suscita interesul fata de scopul existentei si ratiunea de a fi om si de a te implini, indiferent pe ce cale. Cartea atinge intelectul prin meditatia pe care o provoaca, dar si simtirea si dorinta de devenire a omului. Totul tine de ceea ce putem intelege din existenta noastra.

Acu' vad ca i-am pus autorului un s in plus, sa ma ierte cititorii. Bine ca nu i-am zis Antonios :))

J.L.Peixoto - "Nici o privire" Nora Iuga scria într-un poem: „literele merg pe hârtie, ca un convoi spre camera de gazare.” Cititoul lui Peixoto, pare un condamnat ce păşeşte - pagină după pagină - spre o astfel de cameră, priveşte în urmă cu ochi goi şi îşi încleştează gura ca de peşte în căutare aerului. Citind, am avut deseori impresia că mă aflu în faţa unui film mut, alb-negru, iar chipuri schimonosite lansează ţipete surde care nu pot fi auzite. Iar, în încercarea de a curge filele unele după altele, urmărind a mă sustrage acelei senzaţii, părea că pelicula mută se derulează într-un ritm tot mai delirant şi intensifică imaginile groteşti. În copilărie, Ivănescu, avusese frecvent impresia că unele cărţi strigă după ajutor; cu siguranţă asta ar fi fost una dintre ele. Personajele din roman nu comunică, nu împărtăşesc, însă convieţuiesc unele cu altele sub propriul clopot de sticlă. Poate că cel mai eificient mod de a vorbi este privirea (de unde şi titlul cărţii). Îmi imaginez priviri care taie, se înfing în carnea celorlalalţi precum cuţitaşe ascuţite. Pare ciudat, dar această sumă de voci tânguitoare m-au făcut să mă gândesc la corifeul din Grecia Antică care anunţa venirea unei tragedii. În roman dăinuie o atmosferă nihilistă, omul rătăceşte ca un gând trist, precum căţeaua lui Iosif. Universul pare o adevărată distopie: omul modern este supus fatalităţii destinului, devine o simplă marionetă, mişcată după bunul-plac al unei forţe superioare. Atunci se produce abandonarea de sine, o plutire în derivă ca a luntrei legănate de curentul mării. Se simte o oboseală existenţială, o sete de repaos, o oboseală înlăuntrul oboselii, după cum spune însuşi autorul. Tăcerea grea, aproape palpabilă, devine suprapersonaj. Este instanţa care în roman, „vorbeşte” cel mai mult. Pentru un moment, putem vizualiza , precum Iosif, păsările din înaltul cerului, desenând cercuri, ca imagine-apogeu a singurătăţii şi liniştii aproape dureroase. Romanul se încheie cu o imagine vizionară, apocaliptică, care neagă existenţa umană în spaţiu şi timp, ca şi cum aceasta ar fi luat naştere şi ar fi dispărut ca un capriciu al vreunei bizare existenţe. În ansamblu, Peixoto reprezintă pentru noi, ceea ce vocea din cufăr este pentru soţia bătrânului taciturn: trezirea conştiinţei, glasul care ne materializează temerile – fie că suntem ori nu pregătiţi să-l ascultăm. Probabil aceasta este marea dramă a povestirii - omul devine conştient atât de condiţia sa limitată, cât şi de imposibilitatea de a lupta de unul singur impotriva ei: mă văd venind în direcţia mea, trec pe lângă mine (spune personajul principal). Şi am avut impresia că în subtext, autorul ne sugerează ideea unei apropieri prin conturarea celor doi fraţi siamezi, „ca nişte siluete umane decupate din hârtie şi unite prin mâini”. Poate că avem nevoie de cineva să ne reinventeze, două mâini, care dintr-o foaie să decupeze lumea – oameni, natură, obiecte – toate într-o strânsă legătură, asemanătoare uniunii celor doi. Un dans frenetic, ameţitor, menit să trişeze drumul drept al destinului. Aruncând o privire din punct de vedere stilistic, imaginaţia plastică a autorului este debordantă: în faţa imaginilor poetice, devii neputiincios precum un copil, care cu o mână prea mică, nu reuşeşte să cuprindă toate jucăriile ce i se oferă. În fond, romanul învăluie, ca o pânză de păianjen care ţi se lipeşte de faţă şi nu o mai poţi da jos.

Tu iti mai aduci aminte ce carte citeai in liceu, in timp ce erai indragostit pana peste cap de colega/ul de pe celalalt rand, care era la distanta de o singura privire peste umar?...Cum sa uit romanul albastru (nu e nici o metafora aici, chiar e albastra coperta), romanul ploii-cum ii ziceam("Lisabona e o vasta liniste, ce susura, nimic mai mult")? Il citeam cu masura, eu, care nu am masura, nici cand iubesc, nici cand urasc. Era mai, si Iasul, plin de frunza, semana cu Lisabona lui Saramago, pentru ca ploile calde, ploile care miroseau a floare de tei, nu mai conteneau. Frazele lungi, nebunia enumeratiei(unele au jumatate de pagina), cursivitatea care alunga orice intentie de a alterna cuvantul gandit si cuvantul scris, absurdul ideii de la care porneste autorul (Ricardo Reis- unul dintre heteronimele poetului Fernando Pessoa se intoarce in Portugalia dupa, atentie, dupa moartea lui Fernando Pessoa), ironia care subjuga fiecare vorba a personajelor - toate acestea m-au furat pret de o luna, timp in care "cantaream" fiecare pagina, incercand sa dilat timpul in care sa ma bucur de romanul meu albastru. Personajele sunt plamadite din ironia amara a unui scriitor care prin intermediul lor reda o Lisabona bolnava politic, in care moartea nu e doar un rezultat nefast al unei revolte (cazul fratelui Lidiei). Moartea mai apare aici ca proces de durata, care il implineste si il anuleaza in acelasi timp pe eroul cartii, Ricardo Reis. Acesta, proiectie heteronimica a lui Pessoa, nu e de fapt decat "persistenta memoriei" poetului, care la randul sau se revolta, de data aceasta impotriva mortii. Finalul prezinta acceptarea acesteia, Ricardo Reis, invins, pierzand si ultima "virtute"- "Cititul, prima virtute care se pierde. Ricardo Reis deschise cartea, vazu niste semne de neinteles, niste mazgaleli, o pagina murdara". ("Anul mortii lui Ricardo Reis", Jose Saramago-premiul Nobel 1998)

José Saramago - "Eseu despre orbire" Imaginaţi-vă că deodată vi se aşează pe ochi o spumă alb-lăptoasă. Lumea exterioară devine o perdea uniformă de alb dincolo de care soarele nu intră şi umbrele nu se mişcă. Ce înseamnă atunci ochii? Dar orbirea? Cartea lui Saramago ne ajută să-l vedem în acest „ochi” pe omul modern, care, asemena ochiului primului orb, examinat pe fugă pare sănătos, compact, neatins de nici un fel de leziune descrisă în cărţile de medicină. Însă cu cât înaintează lectura, devenim conştienţi de ambivalenţa aceste orbiri, întrucât aceasta devorează atât exteriorul, cât şi interiorul bolnavului, facându-l astfel „dublu invizibil” cum îl numeşte Saramago. Prin extinderea planului simbolic, am putea afirma chiar că, în esenţă, cartea este echivalentul orbirii pentru cititor şi că autorul se indentifică parţial cu rolul soţiei medicului care ghidează orbii într-o lume în care ea îşi păstrează în mod inexplicabil vederea pe care ceilalţi o pierd. Orbirea survine ca o lumină care se aprinde mai degrabă decât se stinge, astfel o descrie primul orb şi la fel o vor experimenta şi ceilalţi, însă, dincolo de nivelul senzorial, această „beznă albă” poate fi înalbitorul acela universal, sapuneala cosmică de care vorbeşte Cortázar în „Şotron”. La un moment dat două dintre personaje opinează „Pun rămăşag că ...s-au astupat canalele care duc de la ochi la creier” şi „Există o mie de motive pentru care creierul se închide, ca un vizitator târziu care şi-a găsit încuiată propria uşă la întoarcerea acasă.”, însă ceea ce nu înţeleg personajele este că mai important decât creierul e ceea ce se află dincolo de ţesutul conjunctiv, epidermic sau de orice fel: ethosul, moralitatea şi constiinţa fiecaruia, care în „Eseu despre orbire” pare să se amărască şi să putrezească precum murele dintr-un poem de-al lui Seamus Heaney. Simţul vizual dispare tocmai pentru a exacerba simţirea interioară; medicul simte la un moment dat nevoia unei oglinzi, a unei dovezi vizuale cum că există, neglijând magnitutinea violenţei şi a presiunii spirituale exersate de haosul creat. Totul ar trebui să ducă la o introspecţie dură care să trezească milioanele de conştiinţe afectate de „orbire”, deşi, în mod paradoxal, concluzia că suntem numai nişte „orbi care, vazând, nu văd” îi revine din nou soţiei medicului şi poate cititorului. În haosul creat nu exista nume, orice urmă de individualizare dispare, ca şi demnitatea, sensul vieţii sau memoria. Tragedia îşi extinde tentaculele indeferent de regulile sociale sau ale umanităţii. În cazul dialecticilor lumină-întuneric, bun-rău, animat-inanimat, fie elementul negativ îl contaminează într-un ritm vertiginos pe cel pozitiv, fie are loc o inversare a raporturilor ( moartea îl intimidează mai curând pe câinele lacrimilor decât pe oricare din personaje, pentru care moartea e la fel de inexpresivă ca viii printre care mişună). Dacă în cazul Agljei Veteranyi unul dintre personaje spune „În mine totul se dizolvă şi parcă bate vântul.”, în cazul personajelor lui Saramago răul coclăie, nici măcar vântul sau ploaia nu pot interveni pentru a marca vreo variaţie. Dacă ne amintim de teribila scenă din biserică, nici divinităţile nu scapă de teroarea epidemiei; până la o eventuală „resuscitare” a conştiinţei, Dumnezeul orbilor nu merită să vadă. După ce pe tot parcursul romanului soţia medicului „vede”, ajunge la concluzia că, de fapt, imaginile văd cu ochii celor care le privesc; de aici reacţia sa din final, devorată de orbirea de care nu suferă propriu-zis, pentru că acum „cel mai greu atârnă pâinea celorlalţi” devine cel mai greu atârnă orbirea celorlalţi. Nu întâmplător în final se sugerează ideea că o singură orbire n-ar fi de ajuns; într-adevăr, romanul demonstrează că orbirea înterioară nu e de ajuns, este nevoie de o orbire fizica pentru a le vindeca pe ambele. După o astfel de lectură, nu mai avem voie sa fim orbi sau să ne surprindem aşteptând cu ochii larg deschişi, precum fata cu ochelari negri, să ne intre vederea prin ei.

José Saramago – „Eseu despre orbire” În pofida faptului că romanele sale au avut întodeauna apetitul pentru o sinceritate, de multe ori şocantă, Saramago tot a fost laureat cu Nobelul. Dar romanul-sinteză şi care critică cel mai bine societatea oarbă în care trăim nu este unul şocant, ci profund analitic şi cerebral – Eseu despre orbire. Încă din titlu mi s-a părut interesant că eseul lui Saramago despre orbire e de fapt un roman-metaforă, unul care şterge din prima graniţele între genuri şi face loc inclusiv poeziei şi interpretărilor de toate felurile. Dacă în filmul regizat de Meirelles cinefilii s-au gândit şi la aspectele science-fiction ale unei orbiri contagioase, datorat poate şi atmosferei distopice dinăuntrul şi dinafara lumii-carantină, aspectul interior al orbirii este cel mai mesmerizant. Astfel că orbirea se manifestă altfel decât am crede la “prima vedere”, şi anume, nu prin întuneric, ci printr-un alb-lăptos, un indiciu că e un simptom al orbirii de pe parcursul vieţii şi nu o orbire din naştere. Îmi amintesc că Borges scria că orbilor le este interzis întunericul. Însă, spre deosebire de orbirea homerică, preţ al cunoaşterii, aici avem de-a face cu orbirea noastră cea de toate zilele, incapacitatea noastră pentru sacrificiu. Pe lângă răspunsul aforistic din finalul romanului ,,Cred că n-am orbit, cred că suntem orbi, (...) Orbi care văzând nu văd”, abnegaţia ar putea fi unul din răspunsurile la întrebarea de ce soţia medicului nu a orbit, întrebare care pâlpâie doar pentru ca să fie dezbătută mult mai pe larg în Eseu despre luciditate, când ea devine vinovată pentru că nu a orbit împreună cu toată lumea. Eseu despre orbire pare un atlas al decăderii umane, dar tocmai când credeai că mai rău de atât nu se poate, Saramago te coboară tot mai jos în cele nouă cercuri ale infernului de pe pământ. Orbii înnăscuţi care ar trebui să înţeleagă mai bine această lume îşi scot la suprafaţă latura neagră şi devin atotputernici. Ei suferă, ca să spun aşa, o a doua orbire. Până şi Dumnezeu este condamnat, fiindu-i legată o cârpă în jurul ochilor. Un Dumnezeu care lasă să se întâmple aşa ceva e orb, spun personajele cărţii, dar câţi dintre noi nu spunem asta zi de zi, în momentele noastre de îndoială? Scenele sunt apocaliptice. Câinii devorează oamenii, iar orbii sunt reduşi la o hoardă fără minte din Resident Evil, care nu mai răspunde decât de instinctele primare. Spre sfârşit Saramago încheie distopia şi aduce ploaia care spală atât trupul, cât şi sufletul, iar Dumnezeu (care nu orbise – mă gândesc la Moise şi-mi spun că Dumnezeu este de fapt orbitor) este singurul care vede femeile goale spălând în ploaie atât rufele, cât şi pe ele însele. Când suntem orbi o femeie tânără, foarte frumoasă, care-şi vindea trupul în căutarea banilor mulţi şi făcuţi repede se poate îndrăgosti de un biet bătrân, bun la suflet. Cu alte cuvinte, abia orbind ne putem vindeca şi începe să vedem cu adevărat. Desigur în viaţă cu toţii experimentăm o orbire care poate să ne deschidă ochii, apoi trece, dar pe unii îi schimbă, pe alţii nu. În toată această junglă de orbi apare şi câinele lacrimilor, un simbol al umanităţii în afara umanităţii. Chiar mai mult decât în Peştera îl putem vedea aici drept un câine psihopomp. În Peştera lui Saramago (sau a lui Platon) pregătită să fie transformată într-un obiectiv turistic tot despre deschiderea ochilor omului modern e vorba, chiar dacă dintr-o altă perspectivă. Dar revenind la Eseu despre orbire, cred că Saramago vrea să ne facă să vedem inclusiv ţipetele, să nu trecem superficial peste învelişul sinestezic al lumii. Saramago a auzit la fel ca Octavian Paler ţipătul frizeriţei pe care nimeni nu l-a băgat de seamă, sau mai bine zis a văzut, şi a făcut imediat procesul întregii lumii, dar fără să fie un avocat al apărării ca Paler, ci un judecător, unul care nu ia partea nimănui decât a adevărului şi lasă doar faptele să vorbească. Eseu trebuie (re)citit în perioadele noastre de orbire, inclusiv în Braille.

Beranrdo Pessoa este emblema perfecta a artistului modernist si poate a scriitorului portughez al tuturor timpurilor. Dar cine a fost de fapt Pessoa? Portughezul indragostit de scris cu o pasiune de care nu s-a dezis niciodata si-a risipit febril gandurile in portugheza, engleza si franceza, in toate genurile de la filosofie si poezie la piese de teatru, roman, critica literara, traduceri, teorie lingvistica, politica, pe orice ar fi avut la indemana de la foi de scris si pana la plicuri si chitante, dactilografiate sau scrise de mana. Pessoa a trait in izolare, dar si-a creat o lume variata, nuantata, complexa, proiectandu-se pe sine in scris si multiplicandu-si personalitatea in zeci de "heteronime". Pessoa nu a fost unul singur, ci toti autorii ale caror biografii si le-a imaginat. Pessoa este omul fragmentar modernist, deconstruit si diseminat in propriul bibliocosmos. Unul dintre heteronime este Bernardo Soares, autorul "autobiografiei fara evenimente" cu titlul "Livro do Desassossego". In cel mai autentic spirit modernist, nimic nu se intampla in "Cartea nelinistii" la nivelul lumii exterioare, in schimb fiecare rand freamata de ganduri, impresii, emotii, stari. Lumea interioara a lui Soares/Pessoa este dominata de blazare, apatie, plictiseala, contracarate prin insusi scrisul care ne plonjeaza din ce in ce mai adanc in peisajul interior al nelinistii. Soares marturiseste: "Natiunea mea este limba portugheza." Omul fragmentar modernist, portughezul singuratic si ciudat cu identitatea disipata intre mai multe limbi, culturi si heteronime, si-a gasit identitatea esentiala in limba portugheza. Un gand care ar putea reflecta spiritul festivalului filmului portughez din 2010.

Ma simt onorata de concurenta. Am citit celelalte comentarii cu foarte mare placere. Stiu ca in comentariul meu s-a strecurat o inversiune de prenume heteronimice (intre Bernardo si FERNANDO - care este de fapt prenumele lui Pessoa), dublata de inversarea literelor in prenumele BERNARDO. Aceasta se doreste a fi o errata. Asteptam rezultatele cu interes!