Buda prabusit de rusine

Samira si Hana. Fiicele lui Makhmalbaf, regizor iranian din generatia lui Abbas Kiarostami. Doua puncte de vedere venite dintr-o lume in care conditia femeii este una derizorie la nivel de libertate de manifestare, pentru ca religia delimiteaza clar un statut imposibil de pus sub semnul intrebarii. Totul este dureros resimtit de generatiile aflate in plina crestere, victime adiacente si iremediabil afectate de faptele celor mari.

Bahtai. Curiozitate in verde si galben. Fetita de 6 ani vrea sa invete sa citeasca asa cum face baiatul vecinilor si, in ciuda faptului ca lumea celor mari are reguli greu de inteles, ea se incapataneaza sa isi atinga scopul. Bahtai nu vede ca femeile nu au drept la cunoastere, ca sunt dependente de vointa barbatului, ca nu li se permite sa invete, pentru ca nu le este necesar in viata destinata prin nastere, ca libertatea este un cuvant abstract ce se izbeste iremediabil de cortina extremista a musulmanilor fundamentalisti si ca societatea de oameni pasnici si religiosi din care face parte este redusa la tacere de o minoritate ce-si impune prin forta legile imuabile ale cuvantului sfant transformat in bici de ordine si de morala interpretata uman. Filmul este plin de metafore (barca de hartie ce calatoreste pe rau, ghidand-o pe Bahtai, groapa-capcana in care cade Abbas, armele false, dar violenta nedisimulata, caietul jefuit sistematic de foile sale, rujul ca obiect al pacatului, orele in aer liber, ploaia de fan din final), de antagonisme, de un ireconciliabil absurd (baietii copie cand pe talibani, cand pe americani, ilustrand practic toata confuzia spre care se indreapta în devenirea lor).

Zona Bamyan constituie cadrul filmarilor - aici a existat o antica statuie imensa a lui Buddha, pe care talibanii au distrus-o pentru ca nu acceptau in preajma semne ale altor religii (chiar daca in zona nu exista niciun budist), iar istoricii considera ca, daca ar fi fost inca in picioare, ar fi reprezentat, probabil, una din minunile lumii moderne. Filmul debuteaza cu o secventa de documentar ce surprinde distrugerea statuii si infiltrarea fricii in constiinte, coborata pana in straturile fragede: copiii invata prin procedeul mimetismului si lumea celor mari este oglinda lor de referinta, iar baietii ce se comporta ca talibanii si o pedepsesc pe Bahtai nu sunt decat victime ale expunerii la un comportament lipsit de toleranta pe care il preiau ca model de putere si de afirmare. Filmul nu este o poveste pur și simplu, ci îmbraca un manifest si da un ghiont de reflectie asupra exagerarilor absurde in care oamenii traiesc in unele zone retrase ale pamantului.

Bahtai vrea un caiet. Si ia rujul mamei pentru a avea cu ce scrie pe el. Isi foloseste inteligenta vanzand patru oua pentru a-si atinge scopul si merge la scoala, dar nu este primita, ci trimisa acolo unde invata cele ca ea. Fetele. Perspectiva ei este folosita drept unghi indirect critic asupra regimului, pentru ca folosind copilul ca martor-personaj reflector-participant regizoarea aduce in prim-plan adevaratele puncte nevralgice. Scenele din “joaca de-a razboiul” (ce seamana izbitor cu Imparatul mustelor) spun mai multe despre ce se intampla in lumea prezenta ca o conditie pentru cum va arata lumea viitoare, cu sferturi de oameni deja orientati inconstient spre continuarea absurdului instaurat ca lege, cu sacrificatori și sacrificati, cu o “joaca de-a razboiul” ce va deveni “un razboi cu care nu e de joaca”. Discernamantul este inexistent din cauza varstei fragede si abolit in conturarea lui din pricina fricii si a nevoii de dominatie/ supravietuire. Te impresioneaza simplitatea si suferinta sincera, inocenta lui Bahtai care vede joaca dura, dar nu accepta realitatea si fuge spre a dobandi accesul in zona unde se invata “povestiri hazlii”, unde se infiripa o lume adusa de semne intortocheate pe filele albe de caiet, spatiu resursa si concurent pentru urata lume de afara.

“Daca poezia si cinema-ul nu ar exista, atrocitatile razboaielor lumii moderne ne-ar fi transformat sigur in cele mai salbatice bestii ale istoriei. Conducatorii pun arme in mana copiilor de 18 ani ca sa se omoare unul pe altul pentru a face lumea mai buna. Intr-o astfel de “lume mai buna”, sunt recunoscatoare tatalui meu ca mi-a pus in mana camera de filmat.”

Hana Makhmalbaf avea 19 ani cand a realizat acest film (premiat la festivalurile de film de la Berlin si San Sebastian) si unele stangacii sunt explicabile: umorul submineaza uneori credibilitatea, Bahtai suna un clopotel la scoala si nimeni nu o pedepseste sau isi lasa fratele acasa legat de pat si nu mai stim ce se intampla cu el. Sunt detalii, intr-adevar, dar unui profesionist nu ii scapa! La fel cum Sofia Coppola a fost incurajata de tatal ei, si Hana a avut parte de acelasi tratament, dar se simte clar emanciparea de sub viziunea artistica paterna. Lewis Carroll o crea pe Alice, Mark Twain pe Tom Sawyer, Mario Vargas Llosa pe baietii din Orasul si cainii, J.D. Salinger pe Caulfield in De veghe in lanul de secara, si toti puneau aceeasi intrebare in subsidiar: copiii ar trebui sa ramana la nivelul povestilor sau ar trebui folositi pentru a-i provoca pe adulti sa vorbeasca despre ceea ce acestora le e teama sa vorbeasca?