- 2536
Pauza de cafea cu portretele Reginei Maria
Imi plac expozitiile cand sunt singure, departe de agitatia vernisajelor, departe de zgomotul aparatelor de fotografiat ce vor sa-l surprinda pe artist alaturi de creatia sa, intr-un cadru devenita cliseu, de vocile care incearca sa se acopere unele pe altele. Imi plac expozitiile singure si mici, cu putine tablouri, umane, in sensul crearii unei anumite intimitati cu privitorul, cele care te apropie, te tin acolo.
Imi plac expozitiile cand sunt singura, cand parca scriu odata cu imaginile o pagina de jurnal.
Un asemenea moment complet am reusit sa traiesc in Cafeneau Veche de pe Lapusneanu cu Balcicul Reginei de Manuell Manastireanu, o colectie de treisprezece lucrari pe care am avut o jumatate de ora sa le privesc, bucurandu-ma de lumina miezului zilei, de cafeaua mica, de Janis Joplin si de compania unei pisici albe cu pete negre, care torcea fara griji alaturi, pe canapea – perfecta canapea de doar doua locuri. Lucrate la Balcic in tabara din 2011, panzele spun povestea unui chip, dublata de trairea celui care manuieste pensulele. Balcicul Reginei e de o simplitate zdrobitoare, e insorit, chiar si acolo unde se merge pe nuante inchise sau pe griuri, e o intindere de nisip, e o reductie a universului – orizontalitatea plajei si verticalitatea turnului de la Castel, un orizont si o silueta. Regina Maria se transforma intr-un arhetip insumand in obrazu-i prelung (si ce bine se simte aici influenta lui El Greco sau a lui Edvard Munch) feminitate, suplete si o nota stranie care trimite spre fantomatic. Asa cum apare si in fotografiile cele mai cunoscute, protagonista expozitiei e fie incarcata de bijuterii, ca un personaj din picturile prerafaelite, fie e foarte naturala, apropiindu-se de imaginea sfintelor de pe icoane.
Imi dizolv zaharul, amestec laptele care coloreaza cafeaua cu nervuri albe, pana cand se omogenizeaza. Balcicul devine un spatiu de meditatie, o intalnire a artistului cu imensul, cu intrebarile, cu lumina. Transpare o sensibilitate in care se simte si o forta considerabila, de vreme ce un copac inflorit nu e doar un pastel, ci si un contrast intre alb si albastru profund, iar dintr-un profil silfic, lasat cu totul in umbra, se desprinde o privire patrunzatoare, care vrea sa se adanceasca, parca violent, in fiinta celui care priveste. Fiind ca ochiul este si pentru Manuell Manastireanu acel simbol care-l urmareste. Ori e privirea solitara, ori e privirea catre inalt, ori e privirea catre sine. Un autoportet ma retine mai multe minute. Doua profiluri – Ea si El, Regina si Artistul, Modelul si Creatorul, Trecutul si Prezentul, Maria si Manuel – si un singur drum spre inifinitul care uneste. Eu si Celalalt intr-o vesnica oglindirire, intr-un dialog care nu se mai petrece pe taramul cuvintelor, ci pe acela al privirii. Eu si Celalalt in confruntare, in diferenta si in atat de impreuna si foarte sinceri.
Cescuta a ramas goala, iar „amicul” de pe canapea se intinde visand. Din toate lucrarile – peisaje si portrete – se ghiceste vechea chemare „Thalassa! Thalassa!” ca si cum valul s-ar sparge si-ar reinvia intr-o continua zbatere intre a fi si a nu fi. Cautarea artistului in imensitatea dinafara este si o cautare in imensitatea din launtru. A doua e, poate, mai grea si mai abisala. Balcicul Reginei e un pretext pentru astfel de „intoarceri”.
