- 3458
Mortile simbolice iti dau puterea sa renasti
In iad toate becurile sunt arse (colectia „Fiction Ltd.”) este al patrulea roman al lui Dan Lungu publicat de Polirom, dupa bestsellerurile Raiul gainilor (2004, editia a II-a, 2007, editia a III-a, 2010), Sunt o baba comunista! (2007, editia a II-a, 2010) si Cum sa uiti o femeie (2009, editia a II-a, 2010).
Cartea a fost lansata deja in Bucuresti si Bacau si urmeaza sa fie lansata in Suceava pe 16 martie si in Iasi, vineri, 18 martie. Cu aceasta ocazie, Dan Lungu a raspuns la citeva intrebari.
A fi viu inseamna a accepta provocarile si a muri din cand in cand pentru ideile tale.
Altiasi: Cit dezvaluie titlul dintr-o carte?
Dan Lungu: Cat dezvaluie? Uneori mai mult, alteori mai putin. Iar acum mai mult invaluie decat dezvaluie. Daca speranta este precum licarul unui bec in departare, atunci creierul lui Victor e un cimitir de becuri arse. Cand se arde ultimul bec, Victor se simte ca-n iad. Nu a ajuns chiar pana acolo, dar nu e departe...
A.: Ce inseamna „moartea” asa cum e vazuta prin prisma personajului principal?
D.L.: „Moartea” este criza declansata in urma descoperirii unui adevar incomod despre tine sau despre lume. Este trezirea din inertie, din rutina. Este momentul rupturii, al constietizarii mortificarii, ceea ce da posibilitate transformarii. Desigur, totul e la nivel simbolic. In urma „mortii”, nimic nu mai este ca inainte, consecintele faptelor tale devin ireversibile.
A.: Intilnim un soi de contradictie in roman: „Cu cit mori mai des, cu atit esti mai viu”. Aceasta moarte repetata inseamna constientizare a propriei existente?
D.L.: Mortile simbolice iti dau puterea sa renasti si sa o iei de la capat, sa faci fata in mod personal, si nu dupa retete, adevarurilor pe care le descoperi, dintre care, pentru Victor, ireversibilitatea experientelor traite si in cele din urma a timpului este una dintre cele mai zguduitoare. A fi viu inseamna a acepta provocarile si a muri din cand in cand pentru ideile tale. A trai in rutina si compromis inseamna mai degraba a supravietui, o stare ciudata intre viu si mort.
A.: De ce atitea „morti” si o singura nastere ?
D.L.: Fiindca in urma mortilor simbolice, Victor nu reuseste sa o ia de la capat, sa renasca. Traieste crizele, dar nu se transforma. El ar vrea sa se intoarca la varsta de aur a adolescentei, ceea ce e o nebunie din partea lui.
Intercalarea vocilor sugereaza o simultaneitate psihologica a trecutului si prezentului.
A.: Cum a fost pentru dumneavoastra ca scriitor intercalarea vocilor narative: cea a autorului si cea a personajului principal? Care „voce” v-a solicitat mai mult?
D.L.: Nu vocile in sine sunt solicitante, ci trecerea de la una la alta, caci asta presupune sa treci in mod convingator de la o stare de spirit la alta. De asemenea, este complicat sa gasesti, dincolo de diferenta dintre ele, punctul in care ele rezoneaza.
A.: Cum ar putea fi perceputa aceasta „defragmentare”, trecere de la o voce narativa la alta, de catre cititor? Este cumva mai provocant si pentru cititor, adica il introduce intocmai in miezul povestirii? Nu ni se prezinta doar un narator omniscient, cit si un personaj care ne relateaza propria poveste cu tot tipicul ei.
D.L.: Povestea lui Victor este cand discurs catre ceilalti, cand muzica obsesiva din capul sau. Desi este despre trecut, ea e foarte prezenta in tot ceea ce face el. Intercalarea vocilor sugereaza o simultaneitate psihologica a trecutului si prezentului, in timp ce persoana I si a III-a joaca rolul de poli ai identitatii.
Constructia sensului este o opera colectiva.
A.: Romanul are o miza destul de mare, acest contrast intre vocea naratorului, grava, serioasa si vocea protagonistului prezentata ca purtatoare a unui limbaj licentios, pe un ton amuzant. Unde se intilnesc cele doua voci ?
D.L.: In psihologia tensionata a personajului, acolo se intalnesc.
A.: Adresarea directa a protagonistului apropie cititorul de text ? De ce n-ati pastrat aceeasi voce narativa ?
D.L.: Pentru ca orice identitate se construieste din apropiere si indepartare, din echilibrul dintre interior si exterior, dintre persoana I si a III-a.
A.: Tema este pierderea identitatii, a rostului si nostalgia dupa vremurile trecute. De cele mai multe ori ne constientizam prin prisma celorlalti? Moartea se produce si in cadrul departarii celor dragi, a prietenilor, a persoanei iubite. Adica, in fapt, nu sintem nostalgici dupa ceilalti, cit dupa noi-insine atunci cind eram cu ei, cum ne gaseam cu ei?
D.L.: Lucrurile sunt nuantate si uneori tulburi, dificil de disecat. Constructia sensului este o opera colectiva, insa este imposibil de pus in cantar contributia fiecaruia. Nostalgia dupa o lume inseamna deopotriva regretul tineretii personale si a armoniei de grup, nostalgia dupa sine si dupa ceilalti, caci legaturile sunt inextricabile. Egoismul si nebunia incep atunci cand ai vrea sa intorci inapoi timpul pentru tine, fara sa te gandesti la viata celorlalti, poate reusita, si fara sa te intrebi daca ceilalti si-ar dori reinvierea trecutului. Nu ca asta ar face posibila intoarcerea in timp.
A.: Moartea e o forma de egoism? Cind reusim sa daruim putem renaste? E o varianta pentru final ?
D.L.: Victor descopera compasiunea pentru Celalalt, echivalentul lui a darui. Asta e o buna poarta catre renastere. Da, finalul ar putea fi citit si astfel.
A.: Care credeti ca ar fi tipurile de cititori incitati de ultima carte?
D.L.: Nu stiu, cred ca oricine a „murit” macar o singura data...
A.: Atunci cind esti adolescent sau tinar, daca citesti literatura din generatia Beat visezi sa-ti descrii propriile peripetii, daca citesti multa poezie incepi sa te simti poet in devenire sau aspiri sa scrii o carte ca sa-ti poti expune pe hirtie profunzimea. Insa in cele mai multe cazuri, acest avint creator nu dureaza decit citiva ani. Cum se ajunge scriitor in zilele noastre?
D.L.: Nu stiu, nu cred ca există retete. Oricum, pasiunile care se sting repede nu meritau continuate. As spune ca important este sa citesti, sa scrii si sa discuti mereu cu altii despre literatura, dar nimeni nu poate garanta nimic niciodata.
