Jocurile foamei: de la vina la voyeurism

Daca peste secole ne-am imputina – noi si curajul nostru -, atunci poate ca am ajunge ca-n Panem, un loc plasat ambiguu in America de Nord. Ne-ar face “niste ei” sa ne resemnam cu ideea de a locui intr-unul din cele 12 (+1) districte si de a fi exploatati de un Capitoliu extravagant, hotarat sa-si controleze cetatenii. Or nimic nu functioneaza mai bine decat insinuarea unei vini – unde mai pui ca nu e vorba de orice, ci chiar de responsabilitatea unor morti care capata valoare de simbol prin precedent - , care odata preluata de catre indivizi, certifica docilitate totala.

Asadar, v-am adus in Jocurile foamei, pura manifestare a totalitarismului. O moralizare defecta, desigur, aceasta expresie a dominatiei, ce impune fiecarui district in parte drept tribut anual vietile a cate doi tineri, care, odata introdusi intr-o arena de dimensiuni colosale, se omoara pe capete. Scopul: lezarea constiintei, ca pedeapsa pentru revoltele populatiei impotriva Capitoliului. Un singur concurent se intoarce acasa, cu tot cu traumele de a se fi animalizat. Un regres al civilizatiei, care ii satisface nu doar pe cruzi, pe frustrati, pe plictisiti, dar si pe voyeuristi, jocul avand formatul unui reality-show de tip Survivor, cu actualizari greco-romane. Concurentii sunt monitorizati permanent, cei de acasa fiind obligati sa-si intrerupa orice activitate pentru a-i urmari la tv cum vaneaza, cum cauta apa, cum se ascund, cum mor.

Cu toate ca se ofera voluntara in Jocuri (evidentiindu-si potentialul intru sacrificiu), Katniss Everdeen este personajul-narator ce se lanseaza in fata noastra egoist, fiind fixata pe dorinta ei primara de a supravietui  - atat ea, cat si “casta ei” – urmand ca apoi sa dezvolte constiinta mediului social imediat, dar si in cele din urma a contextului la scara larga, ajungand sa fie implicata – ce-i drept, nu din voia ei – in lupte principiale; de apreciat acest crescendo. Desigur, e vorba despre maturizare, despre accesul la o realitate largita – sunt tuse groase, chiar mai mult decat evidente. Fiecare volum din trilogie gradeaza cate o etapa distincta, dar fara exagerari.

Personajele sunt in general credibile si au bunul-simt de a fi ezitante. Mai ales Katniss. Si nu intamplator vorbesc despre bun-simt. Acestea nu indruga enormitati, nu concluzioneaza nici macar evidenta nebuniei in care traiesc. Asadar, sunt prudente si bine fac – salutara discretia interventiilor unor personaje precum stilistul Cinna, intrucat acestea incotosmanesc povestea in ceva mister si lipsa de logica si/sau de motivatie, obligatorii unei relatari intradiegetice precum cea a lui Katniss.

Referitor la mersul povestii, nu puteau sa lipseasca doza de iubire incurcata – schema: Katniss, Peeta, Gale -, cu toate ca relatiile raman mai degraba caste (acesta fiind probabil unul din compromisurile de adaptare la un public nu tocmai copt), unde puteau fi mai pragmatice. Triunghi amoros rezolvat apoi cu discretie.

Ca personaj, Katniss e fara entuziasmul exceptionalui si ajunge a fi gaita-zeflemitoare ce sfideaza mai degraba intamplator si se revolta de nevoie, dar ce e important este ca pe parcurs isi constientizeaza gesturile, fapt ce le incarca inevitabil cu semnficiatie. Care prin simpla intrebare “Ce-ar fi daca…?” rastoarna orice ierarhie a Capitoliului. Care intelege ca a ucide inseamna cam acelasi lucru cu a-ti flutura nulitatea in fata tuturor districtelor.

De aici si tematica romanului, care argumenteaza nevoia de libertate, de sacrificiu, de intelegere a substraturilor sistemului in care traim si de care suntem direct responsabili. Pe de alta parte, romanul critica resemnarea la un climat ingrozitor, care, odata tolerat, subjuga tot ce-i sta in cale. Complicand putin lucrurile, toate aranjamentele terorii impun atasamente neconditionate. Fata de o proprie persoana, sigura, dar blazata cu varf si indesat si fata de indecenta unui sistem totalitarist.

Cartea are o structura calculata si e oarecum conventionala, in sensul ca isi respecta asa-zisa intelegere pe care o are cu categoria publicului sau, ceea ce nu e deloc o alegere reprobabila. Este o carte care nu-ti da prea mult razag, care nu are o constructie reflexiva, preferand tehnica jeturilor narative ce nu se abat de la constanta claritatii. Astfel, e limpede ce se intampla, iar implicatiile sunt descusute de catre personajul-narator mai degraba aluziv, dupa modelul unor mici impulsuri intru nuantare. Ar fi lipsit de simtul realitatii sa spun ca aceasta carte e un abis de sens, insa in felul ei se alatura unui tip de literatura atasant, ce nu ajunge in penibilitatea de a mima responsabilitati literare ce nu i se cuvin. E o carte aerisita, stimulanta, poate chiar si usor puerila, dar cu detalii care ii fac cinste. Se simte ca nu incearca sa rastoarne canoanele, ca nu se aventureaza inspre posturi mesianice; pur si simplu isi cunoaste perimetrul, iar asta o face decenta.

Frazele sunt fluente, ingrijite, fara prea multe ramificatii si de multe ori se orienteaza vizual, fiind pricepute in a ilustra, de pilda, bizareriile vestimentare ale locuitorilor din Capitoliul nerusinat de opulent (detaliu: Capitoliu in care oamenii mananca pana nu mai pot, isi stimuleaza voma, pentru a relua festinul, in vreme ce in districte oamenii isi seaca vietile intr-o foame continua).

S-a speculat ca atractia deosebita pe care a avut-o Jocurile foamei la publicul mai ales tanar ar sta in aceea ca ii incurajeaza pe adolescenti sa se autovictimizeze, sa-si ambaleze extatic maruntisurile deranjante specific varstei si sa le ridice la rang de situatii ce cer eroism. Nu cu totul deplasata aceasta perspectiva. Dar probabil ca la un alt nivel, lucrurile apar diferit. Poate ca, din contra, cartea alege sa-i mustre pe tineri pentru lipsa constiintei istorice, fara de care nu se pot orienta catre normalitate. Ca sa nu mai spun ca fara raportarea la modele vechi nu-si pot gasi decat cu mare dificultate justificarea unei revolte pentru simplul motiv ca nu au incredere intr-un precedent.

Ecranizarea (2012, in regia lui Gary Ross) – ca tot trebuia sa ajung si aici - are cateva stangacii, dar e in general fidela cartii lui Suzanne Collins, care de altfel a si colaborat la scrierea scenariului acestui film ce corespunde primului volum al trilogiei. Replicand parca ceva din imaginarul orwellian, e doldora de ironii vizuale, dar expediaza rapid secventele cu potential afectiv (ceea ce nu inseamna, insa, ca nu-i scapa o multime de sentimentalisme in virtutea comercialului).

In final, sigur ca actiunea este predictibila, fiind, de fapt anticipata chiar de titlurile trilogiei, dar exista bucle narative care te tin din scurt. Si care probabil le cad bine asteptarilor tipice cititorilor adolescenti. Altfel, sigur ca nu te consuma prea mult si e de inteles de ce se lipeste pe atat de multe gusturi. Dar sigur ca nu ma pot abtine de la a ma intreba daca nu o fi unul singur, dar intrucatva aplatizat. Statistic, insa, Jocurile foamei isi rezerva un loc respectabil in topul celor mai relevante romane SF din ultima sută de ani, fiind confirmata printre altii de Stephen King. Probabil ca nu-i putin lucru.