Jocuri incrucisate in „comediile” lui Lucian Dan Teodorovici

M-am bucurat sa gasesc zilele acestea pe masa mea de lucru – aglomerata potrivit sezonului cu piersici, filme caldicele si un vraf amenintator de opusoare teoretice restante din timpul anului – cartea lui Lucian Dan Teodorovici proaspat aparuta la Editura Cartea Romaneasca. Am fost astfel „prizoniera” pentru douazeci si patru de ore a unui zglobiu joc practicat cu textul dramatic, joc de idei si cai incrucisate de care m-am lasat purtata in voie. Cu atat mai mult cu cat cele trei comedii adunate intre copertele Unu + unu (+ unu…) sunt, de fapt, exercitii inteligente pe marginea structurilor si limbajului treatral, motiv pentru care apetitul meu detectivist si analitic a fost satisfacut pe deplin. Depistand formule pirandelliene sau ecouri clare ale dramaturgiei ionesciene, pot spune ca Lucian Dan Teodorovici m-a convins prin deturnarea aparentelor, prin elasticitatea si plasticitatea materialului. Si, cu toate ca insusi autorul se considera romancier, inainte de orice, dramaturgul – intregit si de viziunea regizorala in care se asaza cu din ce in ce mai multa siguranta – nu se lasa nicidecum mai prejos. De altfel, pare ca ambii au ceva de castigat din coexistenta lor, ca se completeaza cand e nevoie si se redescopera impreuna. Dialogheaza, compun si contrapun subiectele si tehnicile de scriitura.

Cum era de asteptat, comicul creat de dramaturg este unul impur. Apare din polisemia sau politonalitatea frazelor, reiese din situatii, din gaguri strecurate ici si colo, cum se procedeaza in general, insa datorita puternicei amprente absurdiste, gliseaza in farsa tragica, in deriziune sau in fantosarea personajului. Astfel e accentuata impresia de teatralitate si, ca intr-o scriere postmoderna, pe scena se iveste un povestitor, care din cand in cand reproduce evenimentele, sau un personaj galben care teoretizeaza efectul de real si rationalizarea. Teatrul e corupt de literaritate, personajul capata constiinta, actorul se dezice de rol, iar publicul constituit intr-un erou colectiv (corul) poate fi batut si linsat. Aventura textului e fara sfarsit, trecand de la accente cehoviene, la parodie si revolta in stilul angry young men. Ruperea conventiei este o constanta a celor trei piese si, inevitabil, actiunea se dilueaza pe parcurs. Intamplarea devine pretext (intentia lui Cristian de a se sinucide, punerea in scena a unui monolog sau intalnirea dintre patru personaje), intrucat ceea ce conteaza este felul in care se face teatru si mai putin canonul evenimentialului, al narativitatii sau psihologizarea.

Iar daca romancierul si dramaturgul sunt la egalitate, totusi modul regizoral de a privi scena se impune in fata actoriei sau a vizualismului scenografic. Abundenta didascaliilor accentueaza nevoia dramaturgului de a preciza (a controla) cat mai exact ce se petrece si cum se petrece in scena, iar micile „soparle” presarate printre randuri smulg cate un suras fin de pe chipul cititorului familiarizat cu galcevile de culise, cu vesnicele neintelegeri si „bastonade” purtate intre regizori si actori ori echipa tehnica (din aceasta privinta Lift in miscare ofera mici delicii). Lucian Dan Teodorovici imprastie, pe langa trucurile semantice, turnuri filosofice menite sa dea profunzime – pentru cei care au capacitatea de a o simti. Armonia universului, infinitul si unitatea, lumea ideilor sau distanta dintre real si fantastic sunt readuse in discutie de personaje in fraze simple care sa dea suplete ideilor. Alteori, aceleasi discursuri „grele” lasa impresia ca sunt fabricate pentru a servi drept parodie.

Dramaturgul a inteles bine regula masurii si face dovada echilibrului si atunci cand se speculeaza grotescul, si in situatii suprarealiste, si in momentele hazlii, deloc putine. Subtilitatea e o alta cheie ce face sa functioneze textul in intregime. Printre cuvinte, dramaturgul converteste comedia in drama sau in tragedie, in vreme ce personajele sale se indigneaza: „Primul actor in rolul tanarului: (…) Sa va ia dracu’ pe toti! Asta nu e comedie, asta e drama! Radeti ca prostii la o drama! Educati-va inainte de a veni la teatru, boilor!” sau „Cameramanul: E perfect. Drama in stare pura”. Autorul mixeaza cu finete ingrediente din toate cele trei genuri, conturand un soi hibrid care-l determina pe cititor sa rada in fata unui cor caricaturizat si sa simta ironia usturatoare din anbiguitatile verbale si repetitiile mecanice ale acestor anti-eroi ce revin mereu, intr-o miscare schizoida, in lumina reflectoarelor.

Amintind de pastisa biblica facuta de Pasolini in La Ricotta, textul Unu + unu (+ unu…) transforma actul sacrificiului intr-un esec cu accente de ratare in stilul situatiilor formulate de Cehov. Cristian, un filosof propovaduitor al armoniei cosmice, coboara de pe un stalp (echivalentul crucii) si e batut de doi hoti (apropierea de parabola din Biblie fiind evidenta). In jurul acestei povesti, oamenii nu au alt scop decat acela pecuniar. Cumnatul e un nou Iuda, Maria Magdalena (sotia) e doar o prezenta telefonica, in vreme ce fariseii se aduna cu voracitate in jurul locului unde li s-a promis spectacol. Iar cum orice show poate servi drept material vandabil pe micul ecran, sunt indeplinite toate conditiile pentru ca un fapt divers sa ajunga in prime time. Cumpatat, autorul se apropie si se distanteaza de cunoscutul episod al Noului Testament, reusind sa creeze un tablou cu exagerarile si ridicolul sau, un tablou din care Cristian, ramas in cele din urma singur, poate sa predice in pustiu: „Lumea e suma perspectivelor noastre despre ea, iar lipsa unei cifre din suma ar schimba complet lumea, i-adevarat. Dar stii ce-am mai priceput eu azi? Ca, privita de sus, de oricate ori s-ar schimba intr-o secunda, lumea arata tot la fel. E diferita, dar exact la fel”.

Intr-un peisaj in care dramaturgia noastra se concentreaza pe realism, documentar si social, demersul lui Lucian Dan Teodorovici e revigorant. Dezinteresat de succesul imediat ori de vocalitatea mesajului, autorul prefera sa foreze subtil in tehnica de articulare a textului, sa teasa cu delicatete si sa reconverteasca tiparele teatrale in care sunt cantonate azi retele scenariilor. Pentru el, textul dramatic se dovedeste a fi o forma de a gandi, un joc patrunzator, cu multe piste, in care miza este cum se construieste acesta si mai putin gasirea firului care sa conduca spre iesire. Acceptand rigoarea, forta si imprevizibilitatea textului, un regizor care stapaneste improvizatia si efectele mimesisului in teatru poate fi cucerit fara indoiala de comediile din Unu + unu (+unu…). Caci n-ar trebui sa se uite: un critic aflat in miezul verii viseaza cu ochii larg deschisi la stagiunea de toamna cu spectacole unul si unul…