articol
stats

Despre vina destinelor minore

Istoria are toanele ei, dar dincolo de orice, noi insine le dam apa la moara prin simpla noastra impacare cu un destin minor. Asta-i apropoul pe care mi l-a batut cartea Ruxandrei Cesereanu, Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2013).

Cam pripita incadrarea acestei carti in specia romanului; sa fi lipsit aceasta clasificare si tot nu intampinam cine stie ce dificultati in a depista supratema dereglarilor umane impuse de un regim totalitar. De buna seama, aceste proze independente se aliniaza regulilor acestei lumi fictionale, in care posibilitatile individului sunt intotdeauna considerabil reduse fata de sansele pe care si le proiecteaza el, in care se dovedeste a fi inspaimantator de usor sa traiesti ocrotit cu forta si sa nu-ti dai seama ca e o problema, si in care poti deveni un diavol dintr-o simpla intamplare.

In principiu, sunt povesti despre care am auzit de multe ori. De atat de multe ori, ca au devenit stereotipuri ale culturii romanesti cata vreme comunismul a avut de-a face insistent cu ea (inclusiv pana la prima mineriada): statul la coada, copilul strazii ca victima a sistemului, studentul agresat la Revolutie, tiganca de la periferie care ajuta tinerele sa avorteze, securistul cu exces de zel si perfect irational, Sosescu, Ilisoi s.a.m.d..

Sigur ca autoarea a fost perfect constienta de cadrul repretitiv pe care il risca volumul, asa incat a insistat nu atat pe retorica istorica, cat pe raportarea unor aprecieri universale la figuri minim conturate. Practic, principiul a fost acela al exemplificarii prin situatii tangibile a unor adevaruri altfel greoaie ale comunismului romanesc.

Povestirile au naratori dezinhibati, iar daca uneori induioseaza, nu o fac textual. Insista pe tragedie, lasand-o sa se inteleaga de la sine; li se cunoaste, insa, preocuparea adanca si moralizatoare pentru fictiunile lor prin dispunerea fatisa a contrariilor intruchipate de personaje. Totusi, scrierea e ferita de orice urma de migala demonstrativa, cartea scriindu-se aproape jurnalistic, desi isi permite din cand in cand sa lase discursul naratorilor sa alunece in vocile personajelor fara a anunta in prealabil.

„Si atunci Dris se gandi din nou ca, poate, Dumnezeu era totusi o bomba. Sau daca nu era, Dumnezeu ar fi trebuit sa fie o bomba si sa explodeze cumva, undeva, candva. Si sa-i faca praf pe toti, diavoli si ingeri la un loc.” (Dris, p. 29)

Personajele toate au obsesia directa a politicului, iar asta le fura pe alocuri din credibilitate. Mai toate se reped sa invinuiasca tara de esecul personal. Nu exista destine marete, binele ia mai degraba fata puritatii duse pana la ignoranta sau pur si simplu a unor farse, in vreme ce raul e intamplator, de rang inferior, dezgustator, dar niciodata magistral. Firi mediocre, care nu au o intelegere plenara a mersului lucrurilor in universul lor - acestea sunt tipologiile alese parca dintr-o insistenta curativa a autoarei, care vrea sa ne convinga nu ca problemele noastre sunt marunte, ci ca, de fapt, poate n-ar fi de rau augur sa pasim putin din centrul universului, pentru ca a devenit deja obositor sa prelungim in asa hal o iluzie. Pentru ca, in realitate, suntem nimeni. Niste nimeni cu probleme.

 „Nu simtise ca omoara pe cineva cu ranga ori cu bolovanul, ci doar ca face un lucru necesar si adevarat impotriva acelei carni care era moale si scarboasa. Fiul si maica-sa, niste carnuri moi si blege. Asa ca nu avea vise urate.” (Pantiusa, p. 31)

Cand personajele sunt completate subtil de complexe si obsesii, totul devine mult mai interesant si se leaga lumesc. Savoarea lecturii vine tocmai din aceste detalii bine ascunse, care stratifica fictiunea cu subinteles, desi e clar ca structura textului in sine nu avea cum sa permita prea multe fantazari.

Un simt al macabrului isi face de cap printre randuri, introdus insa intotdeauna firesc. Asistam, astfel, la o scena de tortura, intr-o inchisoare. Boala, psihoza sunt interpretate ca fiind chestiuni de care individul e intru totul responsabil. Nu tara, nu sistemul sunt de invinuit, ci mizeria care oricum exista in noi, dar care si-a gasit pretext sa se adune.

„Alexandru se ridica in capul oaselor si il zari pe Marchiz dirijand un spectacol dement: unul din detinuti era in patru labe, i se prinsese de dos un fel de coada de magar facuta dintr-un furtun gaurit, in timp ce deasupra lui era cocotat un alt detinut in loc de Hristos, invesmantat intr-o camasa manjita cu excremente.” (Alexandru, p. 63)

Impasul dramatic e un moment intotdeauna sustinut de personaj, si nu de narator. De altfel, Ruxandra Cesereanu insasi spunea intr-un interviu acordat site-ului nostru ca in Un singur cer deasupra lor s-a abtinut pe cat posibil de la a trage ea insasi concluzii, rezervand cat mai mult glas pentru personaje. O alegere reusita in cazul de fata.  Si astfel, continuand: „Anus mundi, isi zise el cu minte si trupul chinuite de demonii vizibili, suntem in Anus mundi, si ochii i se umezira pentru intaia data de la inceputul shingiuirilor.” (Alexandru, p. 64)

O colectie de povestiri care nu doar ca isi asuma un anumit rol educativ, dar care concretizeaza enormitati in fata carora, printr-un paradox adesea intalnit, ar fi fost dificil sa manifestam compasiune. Cu umor cat trebuie, cu suficient grotesc, cu detasare. Probabil incitanta mai ales pentru un public strain.

Articol scris de Anca Roman | Sam, 18/05/2013 - 15:37
Iti place ce tocmai ai terminat de citit?
Aboneaza-te prin email sau RSS ca sa fii la curent cu noutatile de pe site.
Despre editor
imaginea utilizatorului anca.roman