- 2732
De ce vreau un jurnal anxios
Daca imi place ceva foarte mult, ei bine, cred ca-i frica de lume. Frica de a nu o intelege. O fi ea stare anxioasa, dar vine cu tentatia de a investi elementul „periculos” cu sens si intriga. Frica asta apare intotdeauna cand lucrurile-s estompate si murdare, cand prea seamana-ntre ele si totusi se ciocnesc. Sau cand totul se amesteca si e imposibil de delimitat si cantarit. Veti vedea ce are a face cheful asta al meu aparent trist, dar de fapt fructuos, cu miniromanul Urma de Adrian Alui Gheorghe (Editura Cartea Romaneasca, 2013). Veti vedea de ce nu mi-a fost frica de cartea asta.
„Aiud, 18 noiembrie, 1960. Dimineata, la cinci fara cinci, pe cand se pregatea schimbarea garzilor, un gardian a observat pe zapada proaspata, cazuta peste noapte, urme de bocanci care veneau dinspre gardul de sarma ghimpata si care duceau spre pavilioanele detinutilor.” (p.7) Urmele intra in inchisoare, dar nu mai ies. Comandantul Geangu nu stie daca ii e mai bine sa raporteze sau sa ascunda. Ia, totusi, masuri: cercetari, interogatorii, securizare suplimentara si afla de vitizele Maicii Domnului, ale sotiei-vrajitoare-nimfomane etc. Afla si de un anume iluzionist Gurii Lovin, moment incepand cu care valul se sparge, iar fragmente de magie distorsioneaza realitatea altfel fara nicio scapare morala.
Povestea in sine, fara sa ma intereseze in mod deosebit, si-a luat tributul. Cartea e scrisa nu la minut, ci la secunda, rupand capitolele la 1-2-cel mult 3 pagini. Desi stii de la bun inceput ca e de-a dreptul improbabil sa ajungi la o linie de finish rezonabila, vrei cartea de dragul personajelor.
Nu pentru a afla tu insuti ce se va intampla, pentru ca, deh, esti cititor versat, nu te mai poate surprinde mare lucru, ci pentru ca devii atent la fetele personajelor, a caror caracterizare exceleaza nu descriptiv, ci tocmai prin atitudinile pe care si le insusesc odata confruntate cu intamplarie iesite din comun prin care trec.
Si totusi as fi vrut mai mult dialog carnos. Personajelor le-ar fi stat bine cu niste replici mai precise, mai taioase, care sa vina cu valoare adaugata pe langa textul deja narat. „...'zda ma-sii” e singura insistenta in acest sens, care in cele din urma ajunge sa para ca vine tocmai din depasirea unei jene; or trebuie sa recunosc ca mai putin ma intereseaza (auto)demonstratiile si exercitiul unor anumite comportamente ce ar trebui ulterior naturalizate.
Limbaj e uneori vechiut si inutil ideologic. Intrucat puteam intelege foarte bine decalajele de mentalitate dintre prezent si trecut prin simple indicatii narative, pe care le-am si primit, de altfel, alegerea nu-mi pare dintre cele mai inspirate. Unde vreau sa bat este ca observ o anumita tendinta a cartii de a se prezenta dintr-un suflu, inghesuind uneori indicii mult prea vizibile:
„-Poate vin americanii!?, sugera un detinut in alfabetul lui Morse. (...)
-Americanii ne-au vandut rusilor pe o sticla de votca si trei boabe de icre la Yalta...!
-Churchill e un porc, vibra in perete un alt mesaj.
-Da, dar Hrusciov e o turma...! se amplifica raspunsul.” (p.19)
Cartea si-ar fi vazut de ale ei si fara acest „dat in spectacol” nu neaparat solicitant, care ofera pe tava informatii en-gros despre convingerile politice ale detinutilor, cand prilejul (printre putinele) interactiunii dintre ei putea fi mult mai subtil folosit.
Daca pana acum am dat doar de vini marunte, ei bine, lucrul de care mi-a parut cel mai rau in carte e ca prea cei buni sunt buni, iar cei rai – desigur – rai. Comunistii, securistii, comandantul, colonelul, gardienii, secretarul sunt nimicuri flegmatice si isterice. Nu au iesiri, izbucniri din starea lor, ceea ce le confirma statutul conservator. Cel mult isi permit sa incerce postura de victime, cu care, insa, cititorul nu se prea oboseste sa empatizeze.
„Cei buni” – detinutii – reprezinta mai degraba un prilej de interes; nu ca ar fi neaparat nuantati, neasteptati si contradictorii, ci pentru ca natura le este intr-atata de aplatizata de circumstantele vietii lor, ca nici nu le mai distingi foarte bine specificul. Foarte buna ideea de a veni in ajutorul cititorului cu insertii narative care detaliaza constructia unor personaje luate aleatoriu: apar secvente in care acesti barbati sunt povestiti. Astfel, un joc frumos al contrastelor chiar isi are locul, intr-o parte fiind puse posibilitatile personajelor (si ma refer acum la detinuti), cu toata corvoada lui „ce-as fi facut daca n-as fi fost aici?”, pe de alta cantarind greu realitatea starii lor actuale.
Tema romanului e evidenta si te apleaca mai ales asupra capriciilor istoriei: obscuritatea si lipsa de sens specifice perioadei, lipsa de ratiune, intamplarea, tradarea, lipsa scrupulelor, singuratatea.
Una peste alta, romanul e exact cat trebuie – orice altceva ar fi fost exagerare – si ceva imi spune ca isi simte locul. Nu cred ca vrea sa sustina idei grozave si de neintors, nu pare a fi rodul unei fortari obsesive, cat a unui plan vioi de a surprinde un singur moment. Sau, fie, Urma de Adrian Alui Gheorghe e cartea unei stari; si daca nu ma insel, atunci imi devine chiar simpatica, pentru ca tare imi plac lucrurile si oamenii carora nu trebuie sa le spui tu unde se afla. Desi, totodata, e pacat sa le stie prea clar pe toate.
