Adresa lui Traian

Miscand mai degraba timid in directia tehnicii narative cunoscute ca fluxul constiintei, romanul cade de acord ca protagonistul sau sa-si spuna povestea dintr-o rasuflare, cu ingenuitati corect motivate de cei 11 ani ai sai si din care ar fi absurd sa lipseasca Suzana si oracolul ei buclucas si Oaie si bataile (uneori inscenate) la care se incumeta in locul colegilor contra traditionalului tribut in tutun. Nu-l scapati din ochi nici pe Mircea, micul detectiv rautacios, cel cu multe prietene misterioase carora – intamplator sau nu – le cam incurca numele si nici pe melancolicul var Romeo, care cam tace si se uita dupa avioane ascunse printre nori. Multi nu-s de uitat, dar mai presus de ei ramane, totusi, Traian. Fantezist cat incape, confunda fragilitatile relationale care-i ating unchiul si matusa cu manifestari ale supranaturalului; si bineinteles ca e convins ca unchiul s-a vazut deodata strigoi, pentru a razbuna crima matusii si mamei lui Traian. In rezolvare, “ […] mi-a spus mai bine ii scriem un bilet si i-am spus si ce sa-i scriem in bilet? si mi-a spus il intrebam unde i-au ascuns in cadavrul si mi-a spus poate ochii ii are pe lumea asta si am scuipat de pe pod […]” (p. 94), linie pe care continua pagini intregi, spre pofta mea de a inghiti intreaga fraza-mutant cat mai repede.

Revenind, insa, la Traian, bineinteles ca pluseaza tot ce nu intelege cu prejudecati simpatice sau mai putin, la fel cum si perspectiva narativa - intradiegetica, e clar -  e una intru totul naiva, in ciuda aparentei detasari implicate de folosirea perfectului compus. Traian nu are rabdare cu profunzimile, nu-si resimte drama sociala, nu e preocupat de insingurarile celor din jurul sau, nu gadila moravuri, nu-si focalizeaza atentia pe  conflictele cu adevarat importante care-l inconjoara sau il cuprind. In schimb, lucrul acesta nu ne impiedica pe noi sa orbecaim in preajma unor puncte incarcate de tensiune, pe care le recunoastem fara probleme, dar despre care nu ni se sugereaza decat niste idei indiferente. De aceea si finalul deschis e cea mai buna alegere pentru un astfel de roman, in care raportarea la sine a personajului principal e intr-atat de acaparanta, ca aproape ca nu permite ca exteriorul sa fie exploatat, indiferent de cat de relevant ar fi el. Poate ca e incapatanarea lui Traian de a fi copil ceea ce face, de exemplu, ca hainele pentru serbarea scolara sa fie mai de pret decat mustrarile de constiinta declansate de disparitia fratelui vitreg.

In speta, concentrarea pe propria fiinta e esentiala, personajul asumandu-si cat mai multa libertate pentru a se asigura de individualitatea care, in mod natural, abia i se mijeste. Si totusi, Traian nu incearca sa se fragmenteze pe intelesul si pentru simpatiile tuturor, demersul lui confesional fiind fara finalitate. Ca narator, el e la fel de confuz si neatent cu actiunile sale anterioare cum era in momentul savarsirii lor. Nu aduce niciun adaos perspectivei, care ramane astfel destul de restransa. Cred, insa, ca o alta alegere ar fi atras inevitabil o doza de patetism care sigur mi-ar fi displacut. Unde mai pui ca romanul e alcatuit din fragmente cliseistice – oricat de nostalgic ar suna cererea prieteniei in numele unui amic, statul la coada pe cand se anunta aprovizionarea magazinul, pentru a cumpara orice e de mancare, benzile desenate, chiulul de la scoala, clasoarele cu timbre, descoperirea sexualitatii, trebuie sa recunoastem ca nu e mare merit in a face o colectie de astfel de  amintiri care nu i-au ratat pe multi dintre noi.

Si cum pana si ele ajung sa plictiseasca prin insistenta noastra de a le rememora intr-un registru exagerat de sensibil, trebuia mers pe alta miza in carte. Lui Adrian Chivu nu i-a scapat aceasta subtilitate si de aceea a lucrat, in schimb, la forta de sugestie si la stilistica volumului. Si totusi, Strada e mai mult decat un roman cu spunere placuta! E mult umor ce se simte a fi involuntar, poeticitate aranjata cu sens si bun-simt, fraze curioase cu fixatii lingvistice de tot hazul. Lucru bun sau nu, Strada nu-i departe de Paddy Clarke ha, ha, ha a irlandezului Roddy Doyle, o carte care merge acompaniata doar de (cel putin) zambete constante.

In final, ce-i de retinut e ca avem de-a face cu o lectura de vara ce ne intampina cu naivitati, pe care noi, cei din tagma cititorilor, avem tot dreptul – de fapt, chiar misiunea –  de a le dezvolta si de a le adapta unor realitati palpabile. Si, daca e sa incerc totul si mai scurt, o carte fara finalitate si filosofii de duzina, limpede si placut de rarefiata.